Inca de la cele dintii orizonturi ale formarii ei,armata geto-daca a fost pusa in linie de lupta pe frontul de nord-est pentru a apara propri-a glie impotriva scitilor. Razboaiele daco-scitice insumeaza ansamblul actiunilor militare desfasurate pe o mare intindere istorica, desigur, cu anumite intervale, in care au existat perioade de acalmie si de colaborare, ca urmare a faptului ca in secolele IX si VIII i.e.n. a avut loc „navalirea scitilor, un popor inrudit cu persii”. Migratia scitica a marcat, de altfel, inceputul revarsarii peste paminturile poporului geto-dac, iar apoi ale poporului român, peste aceasta poarta de istorie a altor valuri ale populatiei nomade venite din partea de rasarit: „Asa au batut milenii-sublinia Vasile Parvan-valurile scite, sarmate, slave, cetatea noastra pe Nistru”. Razboaiele de aparare impotriva scitilor nu au fost de loc usoare, pentru ca ei formau o etnie numeroasa care si-a impus controlul asupra unui vast spatiu.

Tucidide scria ca „Regatul scitilor nu putea fi comparat cu nici unul dintre regatele din Europa, si nici unul dintre neamurile din Asia, considerate izolat, n-ar putea sa reziste scitilor, daca s-ar uni cu totii.” Cu toatea acestea,scitii au fost incapabili sa infringa singuri impotrivirea geto-dacilor. In vederea infruntarilor, scitii au incercat sa caute aliati la alte neamuri, ajungindu-se, de pilda,la unele intelegeri intre ei si macedoneeni.. Aceste aliante temporare vizau, desigur, prinderea intr-un cleste strategic a partii de est si sud-est a teritoriului Daciei. Indislocabila rezistenta a geto-dacilor era determinata de faptul ca ei erau un popor asezat, aveau o viabila organizare politico-administrativa si militara teritoriala, in luptele desfasurate un rol deosebit revenind localitatilor intarite si obstacolelor de tot felul, pe cind scitii apartineau unui neam care nu avea „nici cetati,nici ziduri intarite,ci toti isi poarta casa cu ei si sint arcasi calari, traind nu din arat, ci din crestera vitelor si locuiesc in carute[…]”. Luptele impotriva scitilor, duse cu deosebire la nord de gurile Dunarii si in „Dacia Pontica sau Dobrogea” cu o intesitate mai mare incepind din secolul al VII-lea i.e.n., au durat timp indelungat, ultimul razboi parind sa fie cel din anii 342-338 i.e.n. cind geto-dacii s-au „opus patrunderii in tara lor a scitilor condusi de Atheas”. Trogus Pompeius remarca faptul ca in inaintarea lor spre sud, scitii lui Atheas au intimpinat rezistenta getilor de la Dunare condusi de un rege al carui nume nu este mentionat, iar conducatorul scitilor „fiind strimtorat de razboiul cu istrienii, citim in rezumatul transmis de Iustinus-acesta ceru, prin mijlocirea cetatenilor din Apollonia, ajutor de la Filip, spunind ca ar avea de gind sa-l lase urmas la domnia in Scitia . Murind intre timp regele istrienilor, scitii au scapat si de teama razboiului si de nevoia de a mai cere ajutor”. In orice caz, in anul 339 i.e.n.geto-dacii din Dacia Pontica (Dobrogea de azi) mai duceau inca lupte impotriva scitilor. In final, grupurile de sciti patrunse pe teritoriul Daciei au fost asimilate.