Ontologia

Substanţa supremă sau Dumnezeu

Din punct de vedere general-filosofic, Descartes admite o substanţă supremă, Dumnezeu. Susţine că substanţa supremă este perfectă şi, ca atare, există prin sine însuşi, adică îşi este propria cauză. Depinzând numai de sine, Dumnezeu posedă o libertate absolută, fiind singura fiinţă pe deplin liberă. aşadar, în sensul ei cel mai general, libertatea înseamnă afirmarea a ceva prin sine, independent.

În configuraţia ontologiei sale, Descartes susţine că Dumnezeu a creat două substanţe secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul întins) şi res cogitans (lucrul cugetător).

Res extensa şi lumea fizică

Pin res extensa Descartes explică lumea fenomenelor fizice. El susţine că Dumnezeu a creat res extensa ca lume haotică, i-a stabilit legi şi i-a dat un prim impuls, fără să mai intervină ulterior în dezvoltarea ei.

Substanţa întinsă sau natura corporală este identificată de Descartes cu întinderea. altfel spus întinderea este o substanţă materială, adică nu are nevoie de altceva ca să existe, decât de Dumnezeu. Rezultă că Descartes, spre deosebire de Locke, înţelege substanţa materială ca fiind totuna cu esenţa lucrurilor, .

Identificând materia cu întinderea, Descartes o identifică cu corpul în genere şi o diferenţiază de corpurile individuale. Astfel materia, ca întindere în genere sau ca corp în genere, este unică şi indestructibilă, în timp ce corpurile individuale sunt multiple şi perisabile. Fiind unică, este şi unitară, adică este la fel în toate părţile ei. Este tot una cu plinul şi exclude vidul absolut.

Descartes consideră că alături, dar nu independent de materie, o altă dimensiune fundamentală a lucrurilor este mişcarea.

Potrivit lui Descartes, mişcarea este, ca şi materia, o substanţă secundă pentru că îşi are izvorul în Dumnezeu. Fiind o astfel de substanţă, mişcarea este invariabilă, astfel că, întreaga cantitate de mişcare se conservă.

Descartes consideră că mişcarea se desfăşoară în cerc sau sub forma unui vârtej, în jurul anumitor centre, adică prin deplasarea concomitentă circulară a tuturor părţilor unui inel închis.

Descartes înţelege mişcarea numai ca deplasare mecanică a corpurilor geometrice, nu şi ca energie potenţială. Reducând mişcarea la deplasare mecanică, iar materia la întindere, Descartes nu reuşeşte să explice nici proprietatea mişcării de a se propaga printr-o materie inelastică, dură,.

De la analiza întinderii şi a mişcării în genere, Descartes va trece la lucrurile întinse şi supuse mişcării. Descartes defineşte lucrurile prin însuşiri pe care Locke le va numi „calităţi primare”: forma (figura), cantitatea, locul şi timpul (durata). Toate însuşirile primare sunt înţelese ca aspecte derivate sau moduri ale întinderii. Figura, e exemplu, presupune o anumită delimitare în cadrul întinderii. Locul este înţeles ca un înveliş exterior al unui corp, astfel încât acesta ocupă un spaţiu din care înlătură un alt corp. Aşadar locul este şi el un decupaj din cadrul întinderii.

Mişcarea corpului local, adică mişcarea locală este înţeleasă ca deplasare mecanică în cadrul întinderii, ca transport al unui corp din vecinătatea unora socotite în repaus în vecinătatea altora. astfel mişcarea este considerată geometric, ca varietate de poziţie. Prin înţelegerea geometrică a mişcării, Descartes a pus bazele cinematicii. Deplasările mecanice locale apar ca nişte segmente ale unor vârtejuri care le înglobează. Dealtfel, Descartes a reuşit să susţină ipoteza heliocentristă a lui Copernic, tocmai prin faptul că a admis conjuncţia mişcării generale închise şi a celei locale deschise.

Descartes a contribuit la explicarea mişcării locale şi prin faptul că a descoperit faptul că suma constantă a mişcării se repartizează între corpuri şi trece de la unul la altul:

1. Legea inerţiei.

2. Legea mişcării în linie dreaptă pe tangenta la curba descrisă de un mobil.

3. Legea potrivit căruia cauzele particulare ale schimbărilor corpurilor sunt toate cuprinse în aceeaşi regulă.

Descartes caracterizează lucrurile individuale prin caracteristici concret-sensibile, pe care Locke le va numi „calităţi secundare”: lumină, culori, gusturi, mirosuri, însuşiri tactile. În general el consideră că varietatea ar rezulta din combinarea unor moduri ale întinderii, cum ar fi: divizibilitatea, figura, mărimea, mişcarea mecanică.

Res cogitans şi lumea psihică

Spre deosebire de res extensa, care este unică, res cogitans este multiplă. Astfel, Dumnezeu a creat o pluralitate de substanţe cugetătoare, care sunt sufletele umane individuale. În opoziţie cu corpul întins şi necugetător, sufletul este cugetător şi neîntins. Atât prin calitatea sa de substanţă, cât şi prin faptul că este neîntins, şi deci indivizibil, sufletul individual este şi nemuritor. Cele două entităţi există independent, de sine stătător. Totuşi, în cursul vieţii corpul şi sufletul uman întreţin o anumită conexiune.

Descartes înţelege conţinutul sufletului ca lucru cugetător, cogito-ul, fie în sens larg, fie în sens restrâns.

În sens larg, res cogitans este sufletul cu principalele sale facultăţi sau atribute şi anume: gândirea, voinţa, imaginaţia şi simţirea. Astfel Descartes arată că se poate îndoi cu privire la lucrurile pe care şi le imaginează sau pe care le simte, dar e cert faptul că îşi imaginează şi simte. În acest sens, al certitudinii raţionale, el admite că facultatea de a imagina „există într-adevăr, şi face parte din cugetarea mea”, la fel cum faptul de a simţi nu este altul decât al cugetării.

În sens restrâns, Descartes susţine că sufletul cugetător nu cuprinde simţirea şi imaginaţia decât ca moduri. Astfel, el consideră că actele de a simţi sunt, în realitate, incerte. La fel, imaginaţia depinde de lucrurile materiale, căci se exercită în legătură cu ele. Aşadar, în sens restrâns, sufletul cugetător este prin excelenţă gândire şi voinţă.

Cele două accepţii ale cogito-ului cartezian nu se exclud.

· Prima arată că sufletul cuprinde două facultăţi diferite.

· A doua reafirmă diferenţele dintre facultăţile sufleteşti şi le accentuează, mergând până la a conchide că simţirea şi imaginaţia sunt secundare şi eliminabile din sfera cugetării. Mai precis se susţine că unitatea sufletului este asigurată de primatul gândirii, căci acesta este întrucâtva prezentă şi în actele sensibile şi în cele imaginative.

Prin concepţia sa despre lucrul cugetător, Descartes identifică esenţa sufletului cu gândirea şi voinţa raţională. Această concepţie este raţionalist-moderată.

· Raţionalistă prin teza primatului gândirii şi voinţei raţionale asupra celorlalte acte psihice.

· Moderată Întrucât susţine că înţelegerea şi dominarea raţional-voluntară a diferitelor acte psihice nu sacrifică specificitatea acestora.

Descartes nu confundă însă sufletul, ca substanţă, cu gândirea.

Gnoseologia

Facultăţile cognitive

Descartes susţine că principalele facultăţi cognitive sunt: simţurile, imaginaţia, memoria, intelectul şi voinţa.

I. Simţurile au ca obiect fie corpurile externe cu calităţile lor primare (întinderi, figuri, mişcări) şi cele secundare (lumină, culori, gusturi), fie stările interne ale propriului corp foame, sete, dorinţe). În raportul dintre simţuri şi obiectele lor simţurile sunt pasive. Rezultatele cunoaşterii prin simţuri sunt ideile sensibile.

Tot prin simţuri se şi impresii plăcute sau neplăcute.

În ceea ce priveşte raportul dintre simţuri şi gândire, pe de o parte, Descartes consideră că facultatea de a simţi este un fapt cogitativ, deoarece implică prezenţa gândirii. Pe de altă parte, afirmă că facultatea de a simţi este pasivă şi, ca să primească şi să cunoască idei ale lucrurilor sensibile, trebuie să existe o altă facultate de a le produce.

Putem conchide faptul că Descartes admite faptul că Descartes admite faptul că intelectul este prezent în actul simţirii, dar nu pentru a produce senzaţiile, ci pentru a le conştientiza, transformându-le în idei.

Relativ la gradul de veridicitate a capacităţii de a simţi, Descartes admite uneori că simţurile şi rezultatele lor sunt înşelătoare. Totuşi Descartes nu ajunge la concluzia că ideile sensibile ar fi lipsite de orice adevăr. El conchide doar că simţurile nu sunt criterii sigure pentru a cunoaşte esenţa lucrurilor. Dar el susţine că, prin intermediul impresiilor plăcute sau neplăcute, simţurile au rolul de a ne înştiinţa, suficient de clar, despre faptul dacă esenţa lucrurilor ne foloseşte sau ne dăunează.

II. Memoria este facultatea care conservă ideile.

III. Imaginaţia este o aplicare a facultăţii de cunoaştere la un corp prezent ei în chip intim şi, prin urmare, existent., deci se exercită prin lucrurile corporale. Imaginaţia are ca obiect atât aspectul cantitativ al lucrurilor, cât şi calităţile „secundare” (culori, sunete, gusturi) sau stările interne ale corpului. Calităţile primare sunt imaginate mai distinct decât însuşirile sensibile.

Fantezia poate să schimbe ideile în mod diferit, alcătuind altele noi. Ea poate crea forme neobişnuite din elemente generale reale (sirene, satiri).

Actul de a imagina este, ca şi cel de a simţi, un act cogitativ. Imaginaţia presupune inteligenţa sau gândirea, dar se deosebeşte de inteligenţa pură prin faptul că intuieşte, prin ascuţimea minţii, laturile acelei figuri ca şi cum ar fi prezente. De exemplu un kilogon poate fi gândit, dar nu poate fi imaginat.

Relativ la valoarea de adevăr a puterii de a imagina, Descartes afirmă că nici imaginaţia, nici simţurile nu ne-ar putea oferi certitudini asupra unui lucru, dacă n-ar interveni intelectul

Spre deosebire de simţuri, imaginaţia poate să ne ridice la o cunoaştere mai înaltă, întrucât examinează lucrurile sub aspectele lor cantitative.

IV. Inteligenţa este numită şi raţiune, intelect, minte, gândire, fiind aceeaşi la toţi oamenii. Poate avea ca obiect latura corporală a unui obiect şi, aici are nevoie de aportul imaginaţiei şi, implicit de cel al simţurilor sau a memoriei (este numit „vedere” sau „atingere”.

Dar intelectul poate analiza un obiect şi independent de latura sa corporală. În acest caz, spiritul priveşte una din ideile care se află în sine însuşi.

Ca valoare de adevăr, intelectul oferă cea mai desăvârşită cunoaştere. Descartes exemplifică superioritatea minţii în raport cu simţurile şi imaginaţia prin felul în care cunoaştem o bucată de ceară scoasă din stup. Mai întâi, prin simţuri percepem diferitele ei însuşiri sensibile. În al doilea rând, prin imaginaţie, ne închipuim că bucata de ceară se caracterizează şi prin alte aspecte cum ar fi cele de corp întins, flexibil, schimbător. În al treilea rând percepţia ei devine o inspecţie a minţii singure. Această inspecţie, care era confuză şi obscură la început, când se folosea doar de simţuri, dar este calară şi limpede acum, când mintea singură urmăreşte din ce este alcătuit lucrul.

Descartes susţine că, pentru spirit, cea mai evidentă cunoaştere este a spiritului însuşi.

Descartes distinge două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia.

A. Intuiţia

În general un act intuitiv este spontan, imediat. Intuiţia intelectuală de tip cartezian diferă de intuiţia senzorială atât prin mijlocul cognitiv propus, cât şi prin obiectul său. Intuiţia intelectuală este un act prin care intelectul surprinde spontan specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii, aşadar ca obiect gândit. Ca viziune anterioară este mai profundă şi mai convingătoare decât percepţia senzorială.

Este adevărat că, prin intuiţie intelectuală, Descartes înţelege atât actul intelectual spontan, cât şi rezultatul acestui act. Ca act, intuiţia este legată de subiectul intelectual, este un pol subiectiv, iar ca rezultat, ea este obiectul ca obiect gândit, intuit, este polul obiectiv pus sau constituit de polul subiectiv, de subiect.

Obiectele intuiţiilor sau intuiţiile ca obiecte, ca rezultate, sunt naturi simple în sensul că sunt cunoştinţe indecompozabile. De aceea, cunoştinţele intuitive sunt principii, adică idei fundamentale din care derivă altele. Astfel sunt ideile privind existenţa propriului eu, existenţa lui Dumnezeu, ideea cauzalităţii etc.

B. Deducţia carteziană

Numită şi inducţie matematică este o modalitate dependentă de intuiţie. Ea completează intuiţia, întrucât din ideile fundamentale sunt intuitive, care au ca obiect naturile simple, derivă noi adevăruri.

Ca modalitate de a descoperi ceva nou, deducţia carteziană este opusă deducţiei silogistice. Prin silogism nu se obţine un adevăr nou, ci doar se aplică un adevăr general la un caz particular. în schimb Descartes consideră că adevărurile intuitive de la care se pleacă sugerează noi adevăruri.

Deducţia carteziană are un caracter înnoitor pentru că ea este, de fapt, una de tip intuitiv. Ea leagă de adevărurile prime noi adevăruri, care, deşi sugerate de primele, nu derivă din ele în mod silogistic ci necesită noi acte intuitive. Astfel, deducţia extinde lumina adevărurilor prime asupra celor derivate şi o sporeşte. Această modalitate este deductivă pentru că presupune succesiune şi mişcare şi, totodată, este intuitiv-deductivă întrucât se prezintă ca o succesiune de intuiţii.

V. Voinţa este o altă facultate care concură la procesul cognitiv. Ea este legată, pe de o parte, de simţuri şi, deci, de ideile sensibile, iar, pe de altă parte, de inteligenţă, deci de ideile intuitiv-deductive indubitabile. Faţă de simţuri, care sunt pasive, sau faţă de intelect, care este nu numai spontan ci şi pasiv, contemplativ, voinţa este un factor activ.

Voinţa este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. Ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobată de voinţa fiecăruia.

Voinţa este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.