Tot am auzit expresia aceasta printre studenti si am fost curiosi sa aflam ce se ascunde de fapt in spatele ei, si de ce studentii Erasmus isi pastreaza povestile pentru ei.

Asa ca, echipa Online Student a aflat o serie de povesti interesante de la studenti care au trecut prin experienta Erasmus, povesti pe care vrea sa vi le impartaseasca.

Prima poveste este cea a Adinei Dedu, studenta in anul 2 la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti:

„E o zicala comuna intre Erasmusi, un fel de motto al nostru, e fraza care descrie cu adevarat concis ceea ce ni se intampla, de fapt ceea ce experimentam noi ca studenti internationali. Pentru ca Erasmus este in definitiv o experienta.

Eu am avut un noroc multiplu : am fost selectata pentru o bursa Erasmus, destinatia era Suedia (deoarece studiez la facultate limba suedeza), orasul Västerås (al saselea din tara) se afla la 100 de kilometri de Stockholm, facultatea – Mälardalen University e relativ noua (40 de ani). Lumea parea a mea ! Si a rezultat a fi a mea.

Cel mai adesea studentii, nu numai cei romani, ci studentii din toata lumea asociaza Erasmus cu petreceri si distractie. Nu neg ca aceste doua aspecte sunt intr-adevar tipice bursei, dar nu constituie esentialul. Eu as descrie Erasmus intr-un alt singur cuvant : interculturalitate.

Inca de cand am coborat din avion m–am lovit de o noua cultura. Si lovitura se adanceste pe zi ce trece. Fiindca trec prin viata mea de student international alti studenti din lumea larga, aparent tot studenti, dar de fapt fiecare altfel, apartinand unei alte culturi, unei alte religii, fiecare cu alta mentalitate, limba. Si de la toti am sansa sa invat ceva. Deoarece da, am venit in Suedia in primul rand ca sa-mi perfectionez suedeza si sa intru in contact direct cu spiritul suedez. Dar, am sansa sa dobandesc cunostinte apartinand multor altor cuturi. Cel mai util si palpitant mi se pare acum ca pot invata cate limbi vreau, aproape toate limbile pamantului direct de la nativi. Deja am facut demersuri ca sa-mi implinesc unul din visurile mele din copilarie : sa invat germana. Dar am invatat si ca fiecare tara are propriul fel de a gati cafea, care pare atat de simplu dar de fapt tine de cultura fiecarei tari. Exista asadar o cultura a cafelei la nivel intenational.

Mi-a fost imposibil sa nu remarc si sa nu privesc cu invidie comportamentul suedezilor de la scoala care se ocupa de studentii straini, adica International Division si International Commitee. Primul departament se ocupa de problemele admistrative si educationale ale noastre, adica familarizarea cu facultatea, profesorii, orarul, carnetele si cardurile de student, in timp ce a doua are grija ca noi sa ne integram in viata sociala a facultatii, organizand petreceri, croaziere, reuniuni, cenacluri. Pe semestrul 2 suntem circa 100 de studenti straini, pe care ne-au impartit in grupuri coordonate de un ‘’fadder ’’, deseori un student mai mare, fie suedez, fie strain. Fadder-ul meu este pakistanez. Desi termenul suna formal, relatia noastra cu fadder-ul e foarte informala. Spre exemplu, toti au remarcat faptul ca eu vorbesc prea mult. Inclusiv fadder-ul nostru. Asa ca la un moment dat, in timp ce faceam turul facultatii, mi-a zis ca daca tac 5 minute ma scoate la cafea, am tacut si m-a scos la cafea. Misiunea fadder-ilor a fost ca in prima saptamana (Introductory Days) sa ne plimbe prin oras sa ne arate principalele centre de interes, sa ne duca prin baruri, cluburi. Asadar, informatie si distractie ! In cadrul acestor tururi dar si a celorlalte evenimente organizate de International Commitee (petreceri tematice, student mingles, bowling, hicking, cenacluri de desen) ne-am imprietenit mai usor unii cu altii.

Motivul pentru care i-am privit cu invidie si am simtit o slaba frustrare : eu nu ma pot lauda ca noi in Romania ne comportaam asa cu studentii staini. Mai nimeni nu se ocupa de ei !Si totodata, m-am simtit fericita ca sunt aici, pentru ca sunt oameni care chiar au grija de noi si ne fac acomodarea si sederea aici mult mai usoara.

Si tot venind aici mi s-a confirmat crezul ca ‘Bine faci si bine gasesti.’ Caci atunci cand am ajuns aici, totul era altfel, pe dos as putea zice (pana si toate usile se incuie pe dos fata de in Romania). Numai ca norocul meu a fost sa intalnesc oameni care s-au aflat odinioara in aceeasi situatie de erasmusi boboci si m-au luat de mana si m-au invatat ce si cum, mici trucuri locale nespuse nici macar de fadderi.

Si tot aici am descoperit noi lucruri despre mine. M-am redescoperit as putea zice. Si am mai invatat, sau mi s-a confirmat presupunerea ca da, sunt o mare HECTICA. Si exemplul cel mai elocvent este aventura mea in orasul finlandez Turku, dupa ce am pierdut ferryboat-ul si am ramas (o romanca si un olandez) blocati 11 ore in oras, pana la urmatorul ferry.

Foarte comun intre erasmusi este ca atiunci cand ajungi la facultatea ta sa incepi sa te plimbi nu numai in tara in care esti ci cat iti permit timpul si banii. Astfel, plecam in croaziere cu ferryboat-ul, in calatorii cu avionul sperand ca vom gasi coachsurfers simpatici sa ne gazduiasca.
E parte din spiritul Erasmusian.

Dar a fost si este in continuare si o lupta cu mine insami. Trebuie sa trec peste dorul de cei de acasa, peste faptul ca multe sunt pe invers si ca trebuie sa ma adaptez din mers, ca nu mai aud limba mea pe strada ci o limba cu care, din fericire sunt familiarizata de ceva vreme, ca singura trebuie sa ma descurc si ca am viata in propriile-mi maini. Si mai ales ca duc o mare responsabilitate pe umeri : sunt ambasadorul tarii mele aici.

Oamenii vor judeca Romania si in fuctie de mine, caci multi nu stiau nimic de tara mea pana sa ma cunoasca. Iar dintre cei care stiau, asa cum era de asteptat, nu aveau o parere prea buna. Asa ca, nu mica mi-a fost surprinderea sa aud o replica : « Nu credeam ca romanii pot fi asa « .Asa cum ? Isteti, zambareti, descurcareti, amabili ?

Tot de cand am venit aici, mi-am dichisit talentele fotografice si scriitoricesti, postand regulat pe blogul meu de calatorii, pe picatura mea suedeza.

Erasmusul meu e asadar inceputul visului meu suedez…”

Guest post: Adina Dedu