Aparent acelasi lucru in fiecare an, dar totusi mereu altfel. E vorba despre deschiderea anului universitar, care, la o prima analiza se desfasoara an de an dupa acelasi tipar bine stabilit: se canta cu patos „Gaudeamus Igitur”, urmeaza discursurile de bun venit ale domnilor respectiv doamnelor decani si prodecani, insotite de aplauzele de rigoare, amfiteatrele sunt ticsite de boboci entuziasti si profesori zambitori.

Anul aceasta am participat pentru a treia oara la somptuoasa festivitate de deschidere a noului an universitar. Si m-au incercat sentimente total diferite fata de anul in care eram o boboaca ratacita in marele Bucuresti sau de anul in care depasisem perioada de boboaca si ma simteam atotstiutoare.

Imi amintesc cu drag cand, cu multa voiosie si entuziasm am mers la deschiderea anului universitar. Ma uitam fascinata in amfiteatrul neincapator pentru privirile la fel de buimacite ca si ale mele. De cealalata parte a baricadei se aflau privirile vesele ale domnilor profesori, ale caror fete mi se pareau scoase din filmele de epoca, datorita respectului pe care il impuneau. Am tresarit la auzul primelor acorduri din „Gaudeamus Igitur”. Oficial eram studenta! Studenta! Capatasem statutul care imi punea lumea la picioare. Cel putin, asa credeam atunci. Si nu eram intocmai departe de adevar.

Dar timpul a trecut ca vantul si ca gandul si in curand, prea curand poate, am scapat de statutul de boboaca ce imi scuza unele boacane. O parte din iluzii mi-au fost risipite, pe cand unele visuri au fost cu mult depasite de  realitate. Si m-am vazut iarasi in amfiteatrul ticsit de priviri nedumerite, cu acorduri de „Gaudeamus Igitur” care imi aminteau ca am ajuns la jumatatea distantei intre inceput si sfastitul facultatii. Nu mai eram proaspat studenta in cautare de raspunsuri, eram acum in stare sa ofer eu raspunsuri bobocilor..

Si cu pasi la fel de repezi a venit si anul trei iar „Gaudeamus Igitur” a fost de data aceasta un reminder ca sfarsitul e pe aproape. Entuziasmul de la debutul anului intai a fost inlocuit brusc de regretul fata de un fapt ce nu poate fi stopat: la un moment dat, nu foarte indepartat, voi pune punct studentiei. Si tot pe acorduri de „Gaudeamus”. Ca intr-un basm care incepe si se sfarseste cu aceeasi formula magica. Formula mea magica va fi ” Gaudeamus, Igitur!”

Si cum spun versurile latinesti, „Sa ne bucuram, asadar,/ Cat inca suntem tineri”, sa ne bucuram cat inca suntem studenti, sa ne bucuram ca simtim ca avem lumea la picioare, sa ne bucuram cat viata inca ne pare roz.