Asistasem anterior la câteva prelegeri şi dezbateri pe tema managementului şi culturii calităţii ce vis! Să fii acel om care, în fiecare clipă, stăpân fiind pe cunoştinţele şi competenţele sale profesionale, se gândeşte cum să facă lucrurile din jurul său să fie mai bune, să optimizeze procese şi să ofere soluţii viabile în situaţii reale unice, dând dovadă de imaginaţie şi de iscusinţă deosebită în rezolvarea problemelor. Asta era ce mă vedeam devenind, asta era atitudinea pe care îmi propusesem să o am în fiecare clipă pe parcursul anilor mei de studenţie. Nu a trecut mult şi realitatea a început să îmi ofere palme, tot mai des şi tot mai tare, mai ales prin atitudinea profesorilor şi a colegilor, care parcă fuseseră obligaţi să vină la universitate, nicidecum nu îşi doriseră să înveţe şi să se dezvolte în fiecare clipă într-un mediu academic.

 

Primul lucru care mi-a părut suspicios a fost că, la intrarea în facultate, nu exista un avizier mare, pe care să văd o sumedenie de evenimente, conferinţe realizate de firme din România şi internaţionale, oferte de locuri de muncă sau de practică/internship în departamentul de calitate al acestora. Erau 3 afişe într-o casetă de lemn cu jumătate de geam, care strigau disperat după studenţi din anii terminali, dar ofereau doar 3 posturi. Cât despre informaţiile de pe site-ul universităţii/facultăţii nu pot pur şi simplu să spun nimic, căci nu era nimic notabil. Mă gândeam că o să văd laboratoare dotate de firme mari, care să ofere practică de calitate şi care să se întreţină prin lucrări de cercetare la care participă profesori şi studenţi nu aveam pretenţia de a lucra în aşa ceva încă din primul an, deşi îmi doream, dar aş fi vrut măcar să văd interiorul laboratoarelor, să mă minunez de aparatele şi dispozitivele mici şi mari, să îmi fac o idee despre ce face ingineria, în general, şi ingineria calităţii, în particular, să văd ce valoare pot să aduc în societate dacă pun osul serios la treabă.

 

Dacă întrebam de lucrurile astea, de cele mai multe ori mi se răspundea cu o expresie de genul: "o să vezi tu mai încolo…". În loc să simt că universitatea ridică ştacheta şi îmi oferă oportunităţi practice în domeniul pe care îl alesesem, provocându-mă astfel să mă autodepăşesc, mă simţeam "un boboc fără valoare, care nu are voie să atingă ca să nu strice". Nu îmi dorisem mare lucru, decât să ştiu la ce foloseşte ceea ce învăţ. De fapt, în loc să fi intrat într-o comunitate de actuali şi viitori intelectuali şi cercetători de veritabili ingineri, intrasem într-o fabrică de absolvenţi, un stand de diplome, a cărui relevanţă, în ceea ce priveşte dezvoltarea mea profesională ulterioară, se întrevedea doar în preconcepţia că "o diplomă de inginer ar putea să te ajute la angajare". Am pierdut timp şi treptat interesul, iar entuziasmul a pierit. Acum o iau de la capăt, dar în altă facultate. Acum ştiu măcar la ce să mă aştept.

 

Vlad – Vicepresedinte Educational ANOSR

www.anosr.ro