Ne-am obisnuit sa spunem ca o mare personalitate a culturii universale intra, prin opera sa, în lumea nemuritorilor. Bibliotecile îi pastreaza cartile, istoria îi consemneaza opera. Putini sunt cei care îsi gasesc însa imortalizarea în ceruri. Unul din ei este SPIRU HARET.

Priviti într-o noapte senina globul stralucitor al Lunii. Veti vedea aceiasi munti si aceleasi vai ca si cele ce puteau fi vazute cu mii de ani în urma. Nimeni nu a reusit sa-i vada însa si cealalta fata, nimeni pâna în anul 1959, când s-a obtinut prima ei fotografie din spatiul cosmic. Alti munti si alte vai, total necunoscute pâna atunci. Prima grija a fost identificarea fiecarui detaliu descoperit. Întreaga comunitate stiintifica internationala a fost solicitata pentru a propune numele celor mai prestigioase personalitati din lume, demne de a figura pe harta Lunii. Dintre cele câteva acceptate de Uniunea Astronomica Internationala a fost si unul al unui român: SPIRU HARET (1851-1912), membru activ al Academiei Române din 1892.Numele lui a fost atribuit unui crater selenar (de coordonate -1760, -590).Dar cine a fost Spiru Haret?
O întrebare la care cei mai multi vor raspunde: un mare om de cultura, care a jucat un rol important în organizarea si modernizarea învatamântului primar, secundar si superior românesc, ba chiar si în studiul matematic al vietii sociale (pentru a nu aminti decât celebra sa carte Mécanique sociale din 1910). Unii chiar îi pot descrie portretul dupa celebra statuie din fata Universitatii din Bucuresti. Perfect adevarat.
Putini cunosc însa contributiile sale remarcabile la dezvoltarea astronomiei.
S-a nascut cu 150 de ani în urma, la 15 februarie 1851 la Iasi. Primele clase le-a urmat la Dorohoi si Iasi si le termina cu califcativul “eminentia” la Bucuresti. Tot aici devine elev al renumitului liceu “Sf.Sava”. Precocitatea stiintifica poate fi probata de cele doua manuale pe care le publica înca de pe bancile liceului, unul de algebra si altul de trigonometrie. Cel de-al doilea va fi revizuit, publicat în 1873 si republicat în anul urmator, devenind manual de liceu timp de mai bine de o jumatate de veac; este vorba de “Elemente de trigonometrie”. Va redacta mai târziu (1874) un “Curs de geometrie elementara” pentru clasa a IV-a primara si clasa I secundara.

Dupa sustinerea bacalaureatului (1869) se înscrie la Facultatea de {tiinte a Universitatii din Bucuresti, fiind în aceasta perioada si profesor de matematica la seminarul Nifon din Bucuresti.
Asa cum stim, una din masurile remarcabile ale lui Al.I.Cuza a fost înfiintarea Universitatilor de la Iasi (1860) si Bucuresti (1864). Prima lor grija a fost formarea unor specialisti de marca, la nivel european. Cei mai merituosi studenti au fost trimisi imediat în strainatate pentru a-si pregati doctoratul. În urma unui concurs, deschis de Titu Maiorescu, Spiru Haret primeste un “stipendiu de 3000 lei anual pentru a studia în acest timp stiintele matematice teoretice la Facultatea de {tiinte din Paris” (adresa Ministerului de Instructie din 30 septembrie 1874).

Cum cea mai renumita Universitate a vremii era Sorbona, iar cursurile cele mai interesante erau cele de mecanica cereasca, era firesc ca trei dintre primii patru tineri ce-si vor lua doctoratul la Paris sa trateze subiecte din acest domeniu: Spiru Haret, Constantin Gogu (1854-1897) si Nicolae Coculescu (1866-1952). Al patrulea era Gheorghe }iteica (1873 -1939).
Haret prinde gustul pentru astronomie înca din clasa a III-a de liceu, când îi cade în mâna un articol despre… Luna! Nu avea sa stie ca tocmai acesta va fi astrul pe care va fi înscris pentru totdeauna numele sau.
În 1875 Haret îsi trece la Paris licenta în matematica, în 1876 o alta în fizica, pentru ca la 18 ianuarie 1878 sa prezinte o teza de doctorat “Asupra invariabilitatii axelor mari ale orbitelor planetare”. Lucrarea a fost sustinuta în fata unei comisii prezidate de renumitul profesor V.A.Puiseux si va fi publicata în Tomul XVIII al Memoriilor Observatorului din Paris. Se stia deja ca planetele îsi perturba reciproc orbitele pe care se deplaseaza, orbite care se abat astfel de la forma de elipsa, “legiferata” de Kepler. Aceasta influenta se manifesta prin masa lor, care intervine în ecuatiile matematice ce descriu acest fenomen complex.

Celebrii matematicieni Pierre Laplace (1773) si apoi Louis Lagrange (1776) luasera deja în consideratie, cu mult înaintea lui Haret, influenta maselor unor planete, care intervin în ecuatii la puterea întâi. {i unul si celalalt au constatat ca, în acest caz, axele mari ale elipselor pe care le descriu sunt invariabile într-o buna aproximatie. Chiar daca masele intervin în ecuatii si la puterea a doua, teoria ramâne valabila, asa cum aratase Siméon Denis Poisson în 1808. Un alt francez, Mathieu, a încercat chiar o extensie pâna la puterea 3.

Dar iata ca Haret demonstreaza ca, în acest caz, orbitele descrise de planete nu mai sunt atât de stabile pe cât se credea, ci sufera o oarecare variatie în timp (variatii seculare). Nu poate fi deci vorba de o stabilitate absoluta în sistemele planetare. Cercetarile lui Haret au fost continuate de Henri Poincaré (1854-1912), care a apreciat chiar descoperirea facuta de acesta ca “o mare uimire”.
Studiind la rândul sau teza lui Haret, Felix Tisserand (1845-1896) recomanda, în celebra sa carte “Traité de mécanique céleste”, vol.I, extinderea metodei la cazul planetei Saturn, pentru a verifica rezultatele lui Urbain Le Verrier (1811-1877) privind perturbatiile acestei planete. Cercetarile lui Haret au fost reluate mult mai târziu de J. Meffroy (1955), pe baza noilor teorii si tehnici de calcul.

Haret a mai publicat câteva articole de astronomie: despre acceleratia seculara a Lunii (1880), despre pata rosie de pe Jupiter si meteorul luminos de la 30 noiembrie 1912 (1912).
Spiru Haret poate fi considerat primul astronom teoretician român din veacul al 19-lea.
Întors în tara în 1878, Haret este numit profesor de mecanica rationala la Universitatea din Bucuresti pâna în 1910, când se retrage la pensie, cedând locul lui Dimitrie Pompeiu (1873-1954). A mai fost si profesor de matematica la scoala de poduri si sosele.
Evident ca ar fi dorit, ca si ceilalti doctoranzi în mecanica cereasca, sa poata gasi în tara o institutie unde sa-si poata continua cercetarile de astronomie începute în Franta, dar asa ceva nu exista.