Prezenta lucrare a fost iniţial conceputã ca o contribuţie la o viitoare istorie a sociologiei româneşti, pe care autorul începuse a o elabora în colaborare cu Traian Herseni.Astfel Traian Herseni avea sã redacteze o continuare a vechii sale lucrãri din 1940 „Sociologia româneascã” studiind lucrãrile celor care s-au considerat ei înşişi a fi „sociologi”,iar lui Stahl Henry revenindu-i sã analizeze seria diverşilor autori de lucrãri privind problemele vieţii noastre sociale, care fãrã a fi „sociologi” au putut totuşi fi socotiţi „premergãtori” ai sociologiei româneşti.

Întreg acest plan de lucru a eşuat însã, Herseni plecând dintre noi în 1980: el lasã totuşi un manuscris care se cuvine a fi republicat.Autorului rãmanandu-i o serie de manuscrise, din care a extras câteva capitole pe care le strâns în prezentul volum, în credinţa cã pot fi utile, datoritã faptului cã expunerea teoriilor sociale cuprinse în acest volum nu constã într-o înşirare cronologicã a unor construcţii mintale legate logic între ele, ci sunt reflectãrile critice ale contemporanilor care au avut de rezolvat problemele sociale ale vremii lor. Cu alte cuvinte, studiul de faţã cuprinde şi o înşirare a problemelor sociale interne dar şi geo-politice, cu care a avut sã se frãmânte ţara.

Autorul considera cã judecarea teoriilor sociale ca moduri de reflectare criticã a problemelor sociale, este un mod corect de a face „sociologia sociologilor”, obligatoriu pentru oricine care vrea sã depãşeascã treapta simplei memorizãri de titluri de lucrãri şi biografii de autori.

Volumul de faţã este de fapt un incitator al sociologilor şi istoricilor sociali de a duce în continuare munca demult începutã de vechea şcoalã de sociologie româneascã, ducând-o la capãt.

Cele trei niveluri ale culturii sociale

Sociologia este o încercare a oamenilor de a-şi da seama de condiţiile în care au a convieţui în sânul unor aceloraşi grupãri sociale sau, cum se mai poate spune, este rodul unui proces de „autocunoaştere socialã”. Proces complex, greu de analizat, pentru bunul motiv cã oamenii trãiesc într-un dublu mediu, al Naturii şi al Socialului, amândouã complicate. Încadrarea în naturã nu ridicã alte probleme decât ale cunoaşterii obiective ale legilor naturii şi ale creaţiilor tehnologice. Dimpotrivã, încadrarea lor în social este mult mai complexã, dat fiind cã oamenii sunt fiinţe dotate nu numai cu raţiune ci şi cu afecte, şi cã sunt capabili de acte de voinţã în urmãrirea scopurilor pe care şi le propun. Aceste scopuri sunt cu atât mai multiple şi diverse cu cât pe de o parte ei sunt cuprinşi într-o reţea de relaţii interumane de cooperare, şi pe de alta în relaţii de rivalitate şi luptã pentru asigurarea mijloacelor de trai. Are loc deci în mod necesar o „reflectare” a socialului în gândire, proces ce se întâmplã la trei niveluri deosebite.

Mai întâi este nivelul reflectãrii „spontane”, de caracter colectiv „folcloric”, având drept prototip însãşi limba pe care o vorbim şi care, în vocabularul ei cuprinde o vastã serie de noţiuni privitoare la viaţa socialã. Limbii i se adaugã o bogatã serie folcloricã de idei cuprinzând proverbe, norme de moralã şi de bunã cuviinţã, formând laolaltã o enciclopedie de cunoştinţe ce pot pe drept cuvânt sã fie numite „sociologie poporanã”.

Cum însã viaţa socialã pune oamenilor mereu noi probleme care trebuie rezolvate pe calea unor acţiuni „politice”, reflectãrile despre social iau un aspect social-politic.Se naşte astfel un al doilea nivel, ceea ce ce se poate numi o „culturã social-politicã”, de caracter mai mult „politologic” decât „sociologic”.

In sfârşit, oamenii se pot strãdui sã ajungã la o cunoaştere de al treilea nivel de caracter teoretic, de cercetare a legilor de a fi şi de a se dezvolta a tuturor societãţilor, adicã la o sociologie abstractã.La toate aceste niveluri reflectarea realitãţilor în gândire este activã, adicã nu ca într-o oglindã ci ca o reflectare în sens de „gândire”, de tãlmãcire militantã a realitãţilor sociale.

În rezumat putem spune cã o cunoaştere obiectivã a realului este turburatã de cunoaşterea afectivã ce duce la categorisirea faptelor pe criteriile etice ale justului şi injustului, binelui şi rãului, dar aceasta atrage cu sine şi aprecierea lor din punctul de vedere al admisibilului şi al inadmisibilului, deci al promovãrii sau combaterii lor prin acţiuni politice. Laolaltã, cunoaşterea obiectivã, evaluarea afectivã şi aprecierea politicã, adicã cele trei niveluri ale cunoaşterii, „poporane”, „social-politice” şi „sociologice” formeazã ceea ce se poate numi global o „culturã socialã”, adicã un sistem de cunoaştere în trei niveluri a realitãţilor sociale, fiecare nivel deţinând o pondere deosebitã de la epocã la epocã, de la o societate la alta, de la o clasã la alta, în sânul aceleiaşi clase de la un grup la altul, ba chiar şi de la un individ la altul, temele comune existând sub formã de „curente de opinie publicã culturalã”.

La nivelul „sociologiei poporane” toţi oameni pornesc încã de la început cu o zestre culturalã gata formatã, tradiţionalã, pe care o acceptã ca şi pe limba ce o vorbesc fãrã sã o judece. Existã deci o sociologie spontanã transmisibila de la om la om şi de la o generaţie la alta prin simpla participare la viaţa socialã, ci şi pentru cã rãmãşiţele ei continua a dãinui.Trecerea la nivelul al doilea al culturii social-politice reprezintã o primã strãduinţã de cunoaştere criticã a problemelor sociale, efort care nu mai este creaţia folcloricã a maselor ci opera unor gânditori individuali.

Fiecare din noi primim aşadar drept zestre culturalã un complex de cunoştinţe privitoare la viaţa socialã.Sociologia noastrã poporanã, spontan-vulgarã, nu poate fi transformatã în cunoaştere criticã decât în urma eforturilor depuse de gânditori individuali care au a depãşi o serie de greutãţi deosebit de mari. Mai întâi trebuie însã înlãturate adevãrurile de bun simţ pentru a primi altele care deseori le contrazic brutal.

Cap.I. PROBLEMELE ŢÃRILOR ROMÂNEŞTI ÎN

„CRIZA ORIENTALÔ

1) Criza socialã a dezagregãrii Imperiului Otoman

Nu era pentru prima oarã când ţãrile noastre se aflau în asemenea împrejurãri geopolitice de „vacuum” politic militar, cãci şi în veacul al XIII-lea mai avusese loc o retragere a stãpânirilor asiatice, cumane şi tãtare, care declanşase vasta mişcare de „Drang nach Osten” al Occidentului dornic sã ia în stãpânire golul lãsat prin retragerea cumanilor şi izgonirea tãtarilor

Acest Imperiu Otoman reuşise nu numai sã se substituie celui bizantin, introducând un sistem de dominare, de fapt continuare a vechiului imperiu nomad al cavalerilor stepei asiatice, arãtând veleitãţi de cucerire şi subjugare a întregii Europe.Datoritã hazardului rãzboaielor, hotarele dintre ele devin fluctuante, mutându-se deseori, înaintând sau retrãgându-se, când spre nord, când spre sud, când spre est şi când spre vest; în cursul acestor tribulaţii teritoriale, dispar pe rând state mijlocaşe de mai slabã putere.

Competiţiile teritoriale ale acestor imperii vecine sunt tot mai exacerbate, pe mãsurã ce Imperiul Turcesc se dezagregã când, dupã eşuarea atacului împotriva Vienei (1683), cade paşalâcul din Buda (1686) şi cel din Oradea. Armatele austriece înfrâng pe turci la Transilvania, lãsând Turciei doar Banatul Timişoarei şi obligând-o sã abandoneze Veneţiei Dalmaţia şi Poloniei Podolia.

În ce-l priveşte pe Petru cel Mare al Rusiei, abia scãpat de subjugarea tãtarã şi de cucerirea suedezã, aflat în plinã acţiune de modernizare forţatã a statului sãu, dupã ce reuşeşte sã cucereascã malul nordic al Mãrii Negre, ajunge cu oştile la Nistru , cu intenţia clarã de a strãbate mai departe, prin Balcani, la Ţarigrad.

Ţãrile noastre intrau astfel în sfera de preocupãri nu numai a celor douã imperii imediat învecinate, Austria şi Rusia, ci şi a altora, mai îndepãrtate, totuşi atente la eventuala primejdie care ar putea rezulta pentru ele, dacã Principatele Dunãrene şi ţãrile balcanice ar fi cãzut în stãpânirea uneia sau alteia din cele douã puteri rivale, dereglându-se astfel „echilibrul european”. Atât Franţa, cât şi Anglia, apoi Prusia, încep deci sã se intereseze şi ele de „chestia orientalã”, în care se aflau prinse aşa de multe interese contradictorii.

În ce priveşte ţãrile noastre, aceastã „chestiune orientalã” cuprindea în sine primejdia imediatã a transformãrii teritoriului nostru în câmp de luptã şi de îndelungate ocupaţii militare.Ceea ce era mai grav, apare şi primejdia mai îndepãrtatã a dispariţiei noastre ca entitate statalã, Moldova şi Muntenia riscând sã ajungã într-o situaţie similarã celei din Transilvania în care populaţia valahã, deşi majoritarã, se afla exclusã de la orice drepturi politice.

În aceste împrejurãri, se punea pentru domnitorii ţãrilor noastre problema gãsirii mijloacelor graţie cãrora sã scape de soarta lor cea grea. Ştim astãzi ce s-a întâmplat: ştim cum conducãtorii Moldovei, Munteniei şi o bunã bucatã de vreme voievozii Transilvaniei, au dus o politicã de echilibru diplomatic, jucând când pe un tablou, când pe altul, fãrã sã scape totuşi de soarta lor fatalã

Întrebarea ce se pune este: în ce mãsurã conducãtorii noştri politici, gânditori şi doctrinari, de care am dispus la sfârşitul veacului al XVII-lea şi apoi pe întreagã duratã a regimului fanariot, şi-au dat seama de natura problemelor sociale ce urmau sã se desfãşoare în cursul luptei dintre Imperiul Otoman şi duşmanii sãi, precum şi de rivalitãţile dintre aceştia

Sarcina lor imediatã era de a gãsi argumentele dovedind cã populaţiile româneşti din câteşitrele provincii – ale Transilvaniei, Moldovei şi Munteniei – sunt bãştinaşe, cã ele formeazã un singur popor de origine latinã, având deci drepturi cel puţin egale cu ale populaţiilor venite ulterior în fosta Dacie romanã. În asemenea împrejurãri se poate înţelege cum de au apãrut în aceastã vreme, o seamã de cãrturari şi de conducãtori politici care au încercat, şi în parte au şi reuşit, sã facã faţã acestei duble sarcini impuse de condiţiile sociale în care aveau nu numai de trãit, ci şi de supravieţuit.

2) Caracterele generale ale culturii oriental-europene

Orice muncã intelectualã în domeniul înţelegerii legilor vieţii sociale, depinde de douã condiţii: mai întâi de mijloacele de documentare disponibile şi, deopotrivã, de capacitatea de a le înţelege. . Cãrturarii noştri, ca români, ştiau desigur româneşte; dar ca ortodocşi, fie cã erau preoţi sau grãmãtici, trebuiau sã înveţe paleo-slava, limbã sacrã şi în acelaşi timp diplomaticã. Ca atare, pe aceastã cale, puteau fi în curent cu tradiţia culturii bizantine, venitã la noi pe filierã balcanicã .^[2]

În contact permanent cu turcii şi deci inevitabil şi cu grecii, cunoaşterea limbii şi culturii turceşti, arabe şi persane, precum şi a celor greceşti „apla” şi a celei elenice clasice, decurgea pentru ei de la sine. Cu atât mai mult când un viitor cãrturar, trimis fiind la şcolile occidentale sau mãcar occidentalizate , adãugau la cunoştinţele lor limbile latine, francezã, italianã, germanã; în felul acesta, cãrturarii noştri erau excepţionali poligloţi. Nu este o simplã întâmplare faptul cã am dispus în aceastã vreme de oameni precum Milescu spãtarul, Cantacuzino stolnicul şi Dimitrie Cantemir voievodul.

Ceea ce trebuie mai ales subliniat este faptul cã alor noştri le-a fost cu putinţã îmbinarea deplinã a culturii orientului cu cea a occidentului. Se adaugã şi împrejurarea cã pentru cãrturarii noştri deprinderea limbilor latinã şi elenã nu era doar o dorinţã de a se lua dupã curentul „umanist”, încã în plinã viaţã la acea vreme; pentru ei „umanismul” era o chestiune de viaţã şi de moarte naţionalã.

O bunã parte din istoricii noştri, cred cã gânditorii cei vechi, pentru cã erau umanişti, puneau accentul pe originea romanã a românilor, apãsând pe caracterul latin al limbii româneşti. Dar s-ar putea ca situaţia sã fie inversã, adevãrul fiind, cã pentru cã era necesar, din punct de vedere naţional, sã se revendice caracterul latin al naţiei, umanismul a prins atât de puternice rãdãcini în conştiinţa alor noştri

O interesantã explicare a fenomenului nostru „umanist” a fost datã de istoricul Eugen Stãnescu^[4]: plecând de la teza marxistã care aratã cã ideologia dominantã este ideologia clasei dominante, el subliniazã faptul cã în orice societate, în afarã de ideologia dominantã existã şi ideologii nedominante, cele ale claselor exploatate. În veacurile umanismului nostru, structura social-politicã era cea a unui stat feudal boieresc, în care toatã puterea sta în mâna clasei boiereşti, domnul nefiind decât un exponent al acestei clase. Aceasta în ciuda strãduinţei lui de a organiza statul ca o monarhie puternicã şi ereditarã . Dar aceastã „ţarã” era reprezentatã în fond prin ţãrãnime care avea şi ea convingerile ei, în sensul unui sentiment cã ea singurã este stãpâna de drept a ţãrii şi cã ea formeazã o singurã masã de „rumâni” descendenţi din vechii stãpâni romani, peste care numai cu sila s-au suprapus neamuri nebãştinaşe, de boieri exploatatori. Cum clasa boiereascã se afla împãrţitã în douã grupe duşmane: unii boieri erau bãştinaşi iar alţii recent sosiţi din Balcani, prevestitori ai viitorilor „fanarioţi “ a fãcut ca boierii „de ţarã” sã revendice calitatea lor de bãştinaşi, Aceastã explicare a umanismului boierilor noştri, prin teoria claselor sociale şi a ideologiilor lor, cuprinde o mare parte de adevãr, fiind în tot cazul subtilã şi ispititoare. „.

Ipoteza emisã mai sus este justã şi cã trebuie sã se ţie seama de necesitatea, pentru întreaga clasã boiereascã, cât şi pentru cea ţãrãneascã, de a face dovada cã „rumânii” sunt autohtoni, direct descendenţi din romani, întâmplãtor cãzuţi în robie, dar având tot dreptul sã lupte pentru recâştigarea autonomiei lor, „umanismul” putând fi în acest scop de un real folos, ca mijloc de propagandã în tot Apusul european.

Întreaga luptã naţionalã, dusã pe fãgaşul acesta al unei erudiţii în care umanismul occidental se împletea cu toatã cultura orientalã, a putut da naştere unor opere ştiinţifice şi literare deosebit de valoroase, pentru o întreagã perioadã a istoriei .

Pe de altã parte nu numai administraţiile statelor moderne, ci şi însãşi viaţa economicã de tip capitalist impunea cunoaşterea cât mai deplinã a realitãţilor sociale, cãci acest nou regim în curs de dezvoltare era creatorul unei pieţe mondiale, întemeiatã pe un comerţ internaţional ce se efectua la o scarã pânã atunci neatinsã. Negustorii, cutreierând cu caravelele şi caravanele lor toatã suprafaţa globului, aveau de aceea şi ei nevoie de a cunoaşte ţãrile cu care negustoreau, fie de la egal la egal, fie în chip mai mult sau mai puţin „colonial”.

Acestea fiind împrejurãrile, se înţelege de ce au fost puse, mondial, la punct, o serie de discipline noi, precum geografia, economia politicã şi statistica.

Geografia ea însãşi înţelegea sã cuprindã astfel de informaţii „statistice”, adicã de descriere a „statelor”, despre modul lor de organizare, despre viaţa lor economicã, moravurile şi obiceiurile lor

3) Problemele din epoca fanariotã pânã la Regulamentele Organice

a) Caracterizarea socialã a epocii

Îndeobşte se socoteşte cã epoca fanariotã începe în Moldova în 1711, data fugii lui Cantemir în Rusia şi în ţara Româneascã la 1716, dupã decapitarea în 1714 a lui Constantin Brâncoveanu, şi se sfârşeşte în 1821 dupã rãscoala lui Tudor Vladimirescu. Dar „epocile sociale” nu încep şi nu sfârşesc la date fixe; periodizarea istoriei pe „epoci”, nu este decât o modalitate de a marca existenţa, tipologic deosebitã, a unor „structuri sociale”, care se succed în timp prin lente şi lungi procese sociale de destructurãri şi restructurãri, ele putând fi marcate prin câteva „evenimente” singulare, care, mãcar din punct de vedere didactic, pot fi socotite „pietre de hotar”, mai curând simbolice decât reale.

Epoca fanariotã nu poate fi precizatã prin asemenea evenimente, precum ar fi apariţia unor domnitori greci, sau şi negreci dar veniţi din Fanar pe calea dictatorialã a Stambulului şi nici prin nãvala unor mase de familii balcanice,

Ceea ce constituie miezul crizei sociale caracterizând aceastã epocã „fanariotã”, derivã din cele pânã acum arãtate cu privire la începutul decadenţei Imperiului Otoman, sub presiunea imperiilor înconjurãtoare, la care se adaugã însã şi puterile occidentale aflate în plinã ascensiune capitalistã, dornice sã-şi deschidã şi în Orient pieţele lor de desfacere prinse de altfel ele înşile în rivalitãţi conflictuale cu privire la rezolvarea „chestiunii orientale”.

Pentru a face faţã problemei, Imperiul turcesc, voind sã evite „trãdãrile” domnitorilor români, au recurs la înlocuirea lor prin „funcţionari” aleşi dintre „grecii” din cartierul Fanarului, rezervat acestor strãini, stând de multã vreme în legãturã cu comerţul Levantului, folosiţi fiind şi ca agenţi diplomatici ai turcilor. Îndeobşte oameni de înaltã culturã, atât orientalã cât şi occidentalã, numiţi cu titlu temporar în calitate de „gospodari” ai ţãrilor româneşti, aveau prea puţin interesul de a cerceta şi cunoaşte marile probleme ale ţãrilor de a cãror soartã erau rãspunzãtori.

b) Înglobarea noastrã în sistemul capitalist european

Judecând problemele sociale ale epocii din acest punct de vedere al procesului social de pãtrundere a capitalismului în ţãrile noastre, suntem obligaţi a delimita în sânul epocii fanariote douã subfaze, una care începe cu încheierea tratatului de la Kuciuc Kainargi din 1774 şi alta cu tratatul de la Adrianopole din 1829, pânã la revoluţia din 1848. Ele reprezentã o cotiturã hotãrâtoare în procesul de înglobare a ţãrilor noastre în rulajul comercial al economiei mondiale capitaliste, antrenând prezenţa sporitã a puterilor strãine, din ce în ce mai interesate de piaţa comercialã ce s-ar fi putut deschide în Imperiul Otoman prin obţinerea dreptului de liberã circulaţie pe cãi maritime, fluviale şi terestre, a mãrfurilor şi deci şi a negustorilor, implicând dreptul de a instala consulate care sã le poatã apãra interesele.

Centrându-se astfel atenţia statelor învecinate asupra ţãrilor noastre, este firesc ca la cererea acestor consulate sã se fi alcãtuit o serie de rapoarte, studii istorice, geografice şi statistice şi sã se fi ridicat hãrţi de armatele de ocupaţie ruseşti şi austriece, istoricii de mai târziu având astfel posibilitatea sã-şi dea mai bine seama de realitãţile sociale ale vremii. Aceastã nouã fazã a epocii fanariote se terminã prin tragedia Eteriei, rãscoala şi asasinarea lui Tudor Vladimirescu, cu care se şi încheie unul din aspectele „fanariotismului”, revenindu-se la sistemul domnilor pãmânteni.

În speranţa sã aparã cartea, Stahl schimbã ba un capitol, ba altul, când adaugã, când scoate câte ceva; în fapt, nimeni nu putea spune la o astfel de temã ce anume ar fi trebuit scris ca sã nu deranjeze gândirea oficialã. Situaţiile în care manuscrise de valoare au aşteptat ani de zile publicarea fãrã sã aparã totuşi niciodatã, din cauza cã de teamã nimeni nu-şi lua rãspunderea sã le aprobe, erau obişnuite în anii dictaturii.

Trecut ca şi Herseni într-o lume poate mai bunã, au rãmas o serie de manuscrise ale profesorului Stahl. Este greu, chiar având aceeaşi profesie cu autorul, ca dintre multiplele versiuni şi din bogãţia de versiuni de care dispui, sã alegi versiunea care trebuie publicatã şi sã-i dai forma cea mai bunã,dar cu toate aceste piedici ,autorul Henry Stahl a reusit sa realizeze o lucrare de o deosebita importanta pentru generatiile viitore.