Eseul prezent încearcă să degajeze o concluzie referitoare la raportul filosofie-ştiinţă, din perspectiva unora dintre discursurile pe această temă din sec. XX, secol în care tema devine problematică.

Se va contura specificul fiecărui mod de a cunoaşte, se vor identificaa posibilele influenţe negative ale unuia asupra celuilalt, se vor puncta principalele moduri de a raporta filosofia la ştiinţă, argumentându-se în favoarea unuia dintre modele.În final, am dori să cercetăm ideea necesităţii filosofice şi modalitatea acestei necesităţi.

Ortega y Gasset, în “Ce este filosofia?”, pornind de la întrebarea asupra întamplării din viaţa omului de a filosofa, construieşte ca răspuns un întreg demers filosofic, în cadrul căruia se articulează şi o viziune asupra relaţiei filosofie- ştiinţă.

Pentru Ortega filosofia este “cunoaşterea universului” , cunoaştere de un dramatism particular şi un eroism intelectual specific acestea activităţi a spiritului. Am puteaa explicaa acest eroism, ca acel ceva al filosofiei, care se opune tentaţiei existente în orice organism de a se desprinde de prezent şi a se face încetul cu încetul arhaic (p.51), un ceva care corespunde unei asumări a destinului. Filosoful refuză trecutul, cu supoziţiile sale, constituindu-şi filosofarea ca un sistem de adevăruri constituit, fără a admite ceva ce nu poate fi dovedit în cadrul acestui sistem. Pentru filosof “universul e vocabula enormă şi monolitică, ce, asemeni unei gesticulaţii vaste şi vagi, mai degrabă ascunde decât enunţă acest concept viguros : tot ce se găseşte(p.71).

Obiectul filosofiei este straniu şi radical diferit de orice altceva, prin “ tot ceea ce se găseşte” înţelegându-se lucruri reale, fizice, spirituale, ireale, ideale, fantastice, dar în măsura în care constitue totul.

Obiectul filosofiei este cel care nu poate fi dat, cel care-i este filosofului la început total necunoscut, este nici unul din celelaalte obiecte, el fiind totul, acel tot care nu lasă nimic în afara sa şi, prin urmare, singurul obiect îşi este suficient sieşi.

În viziunea lui Ortega y Gassett omul de ştiinţă nu se apropie nici pe departe prin gestul eroic de obiectul său. Omul de ştiinţă începe prin a delimita o porţiune din Univers, prin a-şi limita problema proprie, care altfel, nefiind absolută, încetează parţial a mai fi problemă. Căci se începe cu o problemă şi cu ceva care se ştie. Fizicianul şi matematicianul cunosc cu anticipaţie întinderea şi atibutele esenţiale ale obiectului cunoaşterii lor, începând de fapt cu ceva pe care-l iau drept ştiut, nu cu o problemă.

O altă diferenţă între filosofie şi ştiinţă este sensul pe care-l are în fiecare din acestea două moduri vocabula “cunoaştere”. Pentru ştiinţele particulare cunoaşterea e soluţie pozitivă şi concretă a unei probleme, pătundere perfectă a obiectului de către intelectul subiectului.

Astfel, ştiinţa este concepută ca o serie de soluţii date unor probleme. Pentru a fi filosofie un ansamblu de reflecţii trebuie să se constituie ca creatie universală, integrală, un sistem absolut al intelectului. Pentru a fi universală, trebuie ca filosofia să-ţi asume constitutiv obligaţia de a se confrunta cu orice problemă. Aceasta însă presupune un risc. Există posibilitatea ca lumea să fie o problemă în sine insolubilă. Pentru filosofare are primat conştiinţa problemei, iar nu soluţia, care se poate să nu fie dată la un moment dat. Pragmatismul, în cadrul căruia o problemă insolubilă nu este problemă, nu este considerat de Ortega filosofie , ci “teoria sinceră în care se exprimă modul cognitiv al ştiinţelor particulare” (p. 73).

Adevărul ştiinţific este altfel decât cel filosofiic Ortega y Gasset considerră că exactitatea şi rigoarea previziunilor ştiinţifice sunt dobândite de ştiinţa experimentală cu preţul menţinerii sale într-un plan de probleme secundare. Ortega consideră că doar filosofia încearcă să dea răspuns întrebărilor prime, decisive. Adevărul filosofic va fi astfel suficient, dar inexact; adevărul ştiinţific este insuficient, dar exact.

Esenţială în cadrul viziunii sale asupra relaţiei filosofie-ştiinţă, această comparaţie a adevărului ştiinţific cu cel filosofic are drept consecinţă o subordonare fundamentală a ştiintei faţă de filosofie: “«Adevărul ştiinţific» este un adevăr exact, dar incomplet şi penultim, care se integrează obligatoriu în altfel de adevăr, ultim şi complet, chiar dacă inexact, pe care n-aş vedea nici un inconvenient să-l numim “«mit »” (8p. 75).

Adevărul filosofic are calitatea de a fi mai radical, mai esenţial; atributul adevărului ştiinţific de a fi exact nu este un indiciu de superioritaate al acesstuia întrucât fiind existenţa certă a ştiinţei şi relaţia adevăr filosofie-adevăr ştiinţific, filosofia devine ea însăşi necesară.

În măsura în care se va dovedi existenţa unui temei în virtutea căruia omul, fiind ceea ce este, să fie hărăzit filosofiei, filosofia va fi nu numai necesară, ci şi inevitabilă. Faptul că filosofia este necesară ştiinţei înseamnă că îi este necesar măcar un individ care să fi creat adevărul filosofic; faptul că filosofia este inevitabilă, implică însă faptul de a fi o necesitate esenţială filosofia pentru fiecare individ uman în parte, necesitate ce izvorăşte din fiinţa însăşi şi care nu-i survine în mod accidental din afară.

Filosofia răspunde unei nevoi a intelectului de a fi ceea ce este, afirmă Ortega y Gasset în lecţia a 5-a din ”Ce este filosofia?”. Ea nu se iveşte dintr-o raţiune de utilitate şi nici dintr-o iraţiune de capriciu , ci este constitutiv necesară intelectului. Filisofia înseamnă a-i căuta lumii care ne este dată prin simţuri, integritatea, filosofia completează lumea şi a obţine ca Univers. Caci lumea este un obiect insuficient şi fragmentar întemeiat pe ceea ce nu este el; “fiinţa”.

Pentru a explica această semnificaţiea filosofiei, ne putem sprijini pe faptul că filosofia înseamnă ridicarea de probleme teoretice. Problema teoretică este de “a face să nu fie ceea ce este, dar care, astfel fiind, irită intelectul cu insuficienţa sa”(p. 85), unde acel “ de ce” al filosofiei înseamnă “ a face să fie ceea ce nu este”. Acest ceva care nu este dat al problemei filosofice ne irită pentru că nu îşi este sieşi suficient, lipsindu-i raţiune a de a fi. De aceea, dacă îndărătul aparenţei nu se află încă ceva care să-l completeze, existenţa sa este de neînţeles.Problema teoreticcă este ireductibilă la orice finalitate practică.

Filosofia şi ştiinţa reprezintă două moduri distincte de a pune probleme teoretice. “Întrucât problema filosofiei este singura absolută, filosofia e unica atitudine pură, radical teoretică. Ea este cunoaşterea dusă la gradul său maxim , este eroismul intelectual”(p.86). iar problema filosofică este numită absolută întrucât îmbrăţişează întregul cu o intensitate maximă. Ştiinţa însă creează probleme parţiale, în cadrul ei păstrându-se un rest de atitudine practică, a premeditaa să dăm fiinţă unui ceva care încă nu este, dar ne interesează să fie.

Principiile pe care şi le asumă constitutiv filosofia sunt autonomia şi pantonomia. Autonomia sa derivă din gestul eroic de a nu se sprijini pe prezumţii ce se consideră demonstrate în afara sistemului său, în timp ce pantonomia este un principiu de tensiuni contrare: universalismul, năzuind către tot. Pantonimia este principiul care deosebeşte filosofia de ştiinţele particulaare. Din acest punct de vedere Ortega y Gasset consideră marxismul o pseudofilosofie.

Ca dovadăcă folosofia este inevitabilă, Ortega aduce drept argument faptul că în epocile anti-filosofice filosofia era redusă laa minimum , dar nu anulată. Burghezul, om cu vocaţie practică, a impus fizica (acceptând-o doar pe ea) doar datorită faptului că fizica îi putea conferi confort. Acesta însă nu e un argument pentru afirmarea superiorităţii fizicii şi a ştiinţelor în general în raport cu filosofia. În această perioadă filosofia s-a consolat în a fi filosofia ştiinţei. Fizicienii însăşi, în preocupaarea lor filosofică, au afirmat că fizica este o formă inferioară de cunoaştere şi anume, cunoaşterea simbolică. Ulterior însă, ştiinţele îşi vor accepta limitaţia, instalându-se în interiorul propriilor limite şi încercând să ajungă la plenitudine. Ortega y Gasset considerăcă o dată realizată această autonomie a ştiinţelor, este necesar ca ele să se articuleze unele în altele în filosofie.

Ortega consideră cunoaşterea ştiinţifică drept venind dinspre exterior şi fiind necesară periferiilor eului omenesc, inteligenţei. Filosofia însa este necesară fiinţei omeneşti înseşi. Filosofia este trăire, iar a trăi înseamnă a decide în mod constant ce vrem să fim. A trăi înseamnă “ a te afla deodată şi fără a şti cum, căzut, cufundat, proiectat într-o lume de neschimbat: în ceea de acum” (p.193).

Oaltă caracteristică a filosofiei, prin cae însă s-ar putea asemăna ştiinţei secolului XX, ar fi că filosofia este para-doxa (împotriva opiniei). Datul universului, bucuriile a căror existenţă e indubitabilă, nu sunt cele care apar ca având existenţaa indubitabilă pentru simţul comun. Filosofia e a te dezinteresa de tine şi a te interesa de identitatea fiecărui lucru, a-l dota cu independenţă, subzistenţă, dar în virtutea acelei “fiinţe”.Ştiinţa nu este într-atât para-doxa, plecând de la presupoziţia că universul fizic este guvernat de legi.

Lucian Blaga este ,asemeni lui Ortega y Gasset,un apărător aal filosofiei . În lucrarea sa “Despre conştiinţa filosofică” el încearcă să legitimeze filosofia în faţa celor ce-i pretind să satisfacă exigenţe care nu –i sunt proprii.Argumentaţia lui Blaga se centrează pe demonstrarea ireductibilităţii filosofiei la ştiinţă, în acest sens discursul său filosofic atacând concepţia despre filosofie a pozitivismului logic.

Poyitivismul logic (M. Schlick) consideră filosofia ca activitate prin care este descoperit şi fixat sensul enunţurilor, şi nu sistem de cunoştinţe teoretice.În cadrul acestei poziţii se consideră că filosofia este alfa şi omega pentru cunoaşterea ştiinţifică,din moment ce ea reprezintă clarificarea enunţurilor, pe când ştiinţa urmăreşte verificarea lor.

Împotriva acestui reducţionism,Blaga reliefează independenţa filosofiei şi a ştiinţei , arătând că fiecare are un mod propriu de a se raporta la experienţă,la probleme,la metodă.

Pentpu filosof experienţa este un pretext ce se deschide asupra totalităţii existenţei, în timp ce pentru omul de ştiinţă ea este o instanţă în faţa căreia este subordonat permanent. Deosebirea între cele două raportări la experienţă ,considerată de obicei “totalitatea materialului concret , pe care spiritul şi-l însuşeşte cu ajutorul simţurilor” (p. 54) , autonomizează fiecare mod de cunoaştere. Filosoful , ca “autor al unei lumi”, e imposibil de substituit prin omul de ştiinţă, ce tinde a fi “un organ de cercetare şi de completare marginală”.În filosofie ,experienţa este mai mult un pretext pentru declanşarea actelor de interpretare ,astfel încât construcţiile filosofice sunt cel mai adesea foarte originale , îndrăzneţe ;în ştiinţă situaţia este exact inversă ,teoria fiind asimilată experienţei şi oferind imaginea unei părţi din tot. Filosoful va căuta adâncimi prin acest pretext, pretext care îi oferă nu numai datele prime ce vor fi reorganizate în cadrul unei teorii, ci îi şi favorizează accesul la unele taine pe care le va converti ulterior în concepte şi îi pot sugera analogii. Omul de ştiinţă nu atinge adâncimi neobişnuite ,mulţumindu-l atunci când se află în hotarele exactităţii. Aşa cum spunea Ortega y Gasset, adevărul ştiinţific este exact, dar penultim şi insuficcient sieşi.

Blaga întăreşte ideea autonomiei filosofiei faţă de ştiinţă prin compararea problemei filosofice cu cea ştiinţifică. Problema este caracterizabilă prin precizarea ariei ,domeniul la care problema se aplică, şi a zării interioare,care este modelul suprapus ariei, o idee propulsivă care asigură trecerea de la punerea problemei la rezolvarea sa. Aria problemei filosofice vizează existenţa ca totalitate,fie explicit, fie implicit ,atunci când explicit este vizat doar un aspect, dar plecându-se de la înţelegerea acelui aspect se ajunge laaînţelegerea întregului . Zarea interioară a problemei filosofice este dată fie de maniera categorială a discursului filosofic (substanţa, unitatea, pluralitatea…), fie de anticipări ideatice minime (fiinţa la Parmenide,indeterminatul la Plotin…).Aria problemei ştiinţifice este delimitată ,în discursul său făcând abstracţie de ceea ce depăşeşte această arie. Zarea problemei ştiinţifice este multiplu determinată de cunoştinţele din domeniul respectiv.

În concluzie, problema filosofică are drept arie existenţa ca existenţă,iar zarea sa interioară este în mare măsură nedeterminată.Problema ştiinţifică are însă aria circumscrisă , delimitată ,iar zarea sa interioară este complex determinată.Neîngrădit în soluţionare de ideea propulsivă, având libertate creatoare mare ,spiritul filosofic este spontan. În schimb, soluţia problemei ştiinţifice este intens prefigurată de zarea interioară bine determinată , spiritul ştiinţific fiind mai ghidat.

O deosebire importantă între filosofie şi ştiinţă constă în aceea că fiecare filosof trebuie să-şi pună problema metodei încă o dată,în timp ce omul de ştiinţă are la dispoziţie un repertoriu de metode în care are încredere ca într-un dat de mai presus de el. Aspirând la întemeiere,fiecare filosofie va căuta începutul fără de presupoziţii,sărind din acesta “printr-un act de optare,ce echivalează cel puţin cu o anticipaţie de natură metodologică”(p.73). Metoda nu se poate justifica originar în chip eficient ,ci “se legitimează mai mult de facto , prin puterea ei de a organiza datele cunoaşterii şi de a clădi o lume”.Filosofii pot opta fie pentru purismul metodologic(ca Parmenide, Bergson ,Hegel),fie pentru expansiune metodologică (ca Platon, Plotin).

Un alt apărător al filosofiei în faţa pozitivismului logic este Karl Popper,ce susţine că filosofia trebuie să ţintească neîncetat cunoaşterea, să nu abdice de la menirea de a întreţine şi stimula interesul pentru teorii cât mai generale, cuprinzătoare şi îndrăzneţe.Oadată ce va abdica de la acest scop filosofia nu îşi va mai putea păstra poyiţia pe care a cucerit-o în cultura umană.În acest sens Popper critică tendinţele decadente din cadrul filosofiei, reprezentate atât de orgoliul reprezentanţilor Cercului de la Viena,care consideră problemele în mod obişnuit numite filosofice ca fiind pseudoprobleme,cât şi resemnarea existenţialiştilor,care şi-au pierdut cu totul încrederea în posibilitatea de a progresa în soluţionarea problemelor pe calea gândirii raţionale .

În lucrarea sa ,”Logica cercetării”, Popper formulează pentru prima dată coerent şi sistematic o concepţie asupra ştiinţei şi asupra metodei ei, neneglijând justificarea necesităţii filosofiei. Viziunea popperiană asupra ştiinţei se instituie în principal din conceperea unei ştiinţe ca un ansamblu de teorii, a teoriilor ca sisteme ipotetico-deductive şi concepera ştiinţei ca “ştinţă eroică.”Am putea face legătura cu faptul că Ortega y Gasset considera filosofia drept cunoaştere a Universului de un eroism intelectual aparte şi am putea concluziona că ambele moduri de cunoaştere incită la un eroism specific lor.

Este relevant a dezvolta punctul de vedere popperian despre ştiinţă ca ştiinţă eroică, întrucât vorbind despre aceasta filosoful oferă şi un criteriu de demarcaţie între teoriile ştiinţifice şi cele pseudoştiinţifice. Omul care practică ştiinţa eroică este pus în mişcare de năzuinţa de a înţelege cât mai profund şi mai adecvat lumea în care trăieşte şi propria sa fiinţă ,iar în acest sens nu ezită să formuleze idei cât mai îndrăzneţe; o astfel de idee “îndrăzneaţă” are un înalt grad de generalitate şi explică o mare varietate de fapte şi legi ştiinţifice cunoscute ,inclusiv fapte între care nu s-a văzut până atunci nici o legătură. Criteriul de demarcaţie între teoriile ştiinţifice şi cele pseudoştiinţifice este tocmai această “îndrăzneală” a ideilor:ideile valoroase ştiinţific sunt idei “îndrăzneţe”.Teoriile ştiinţifice sunt principial falsificabile ,unde a fi falsificabil înseamnă că pot să intre în contradicţie consecinţele empirice particulare derivate logic din teorie şi rezultatele observaţiei.

Pornind de la aceste consideraţii, Popper conturează raportul între ştiinţa empirică şi metafizică , opunându-se concepţiei filosofiei analitice.Popper subliniază că teoriile metafizice au semnificaţie cognitivă ,chiar dacă nu sunt falsificabile , iar formulările mai obscure din filosofie sunt propoziţii cu sens. Criteriul formulat de el urmăreşte doar să stabilească diferenţierea între ştiinţă şi ceea ce nu este ştiinţă ,iar a spune despre metafizică că nu este ştiinţă nu înseamnă o coborâre a metafizicii.Acest tip de formulare nu are sens peiorativ. Apoi faptul că teoriile metafizice nu sunt falsificabile nu implică faptul că acestea nu ar fi criticabile în mod raţional ,ci există temeiuri raţionale pentru a prefera o idee metafizică alteia. În plus ,formularea unui criteriu de demarcaţie nu echivalează cu a contesta importanţa teoriilor filosofice speculative pentru progresul ştiinţei.Posibilitatea articulării filosofiei cu ştiinţa creşte pe măsură ce creşte gradul dee universalitate al teoriilor ştiinţei empirice . Nu în ultimul rând, Popper subliniază că în cercetarea ştiinţifică, ca şi în viaţa de fiecare zi ,nu ne putem dispensa de idei metafizice.Ştiinţa însăşi porneşte de la a admite existenţa obiectivă a legilor,ca proprietăţi structurale ale lumii.

O altă diferenţiere între ştiinţă şi filosofie pe baza discursului popperian s-ar putea face în ce priveşte termenul de “adevăr”.Ştiinţa nu e episteme,ea nu atinge adevărul ,ci utilizează acest termen în sens de normă, de limită ideală în procesul cunoaşterii .Filosofia în schimb clădeşte adevărul în timp ce-l dezvăluie.

Un alt tip de orientare în ce priveşte relaţia filosofie –ştiinţă este cea a istorismului sociologizant,având drept reprezentant pe Thomas Kuhn. Teza de bază a acestuia este ideea că discursul ştiinţific nu are maximă obiectivitate (cum se credea până atunci),ci este afectat de idei preconcepute, preluate acritic.Ideile acritice sunt cadre conceptuale relativ imune la modificările empirice, idei cu care se lucrează.Aceste idei acritice,inegrate în paradigme,nu se pot schimba decât odată cu survenirea unei revoluţii ştiinţifice, când se schimbă practic gestaltul vizual.Din perspectiva lui Thomas Kuhn este o concepţie imatură cea care consideră experienţa senzorială fixă şi neutră,iar teoriile ca simple interpretări ale unor date. De fapt operaţiile şi măsurătorile efectuate de omul de ştiinţă în laborator sunt “ceea -ce-este-adunat -cu-dificultate”,şi nu “ceea -ce-este-dat” în experienţă ,fiind indici concreţi ai conţinutului unor percepţii mai elementare ,ce ţin de o paradigmă şi promit o elaborare fructuoasă a paradigmei acceptate.

Cele patru poziţii prezentate ne pot da o imagine asupra relaţiei filosofie-ştiinţă: filosofia şi ştiinţa sunt două moduri distincte şi autonome de a cunoaşte ale individului uman, coexistenţa lor fiind nu numai posibilă,ci şi necesară.Ştiinţa se desfăşoară pe acest fundal al concepţiilor despre Univers pe care individul uman îl creează în mod spontan ,aceasta neimplicând subordonarea ştiinţei faţă de filosofie. Omul de ştiinţă trebuie să adere la un mod de filosofare în acord cu misiunea sa ştiinţifică, care ar putea fi un pragmatism mai mult sau mai puţin complex, conştient sau mai puţin conştient. Ar fi necesară chiar o preocupare mai intensă a omului de ştiinţă pentru o filosofie subiacentă demersului său ,aceasta sporindu-i sentimentul responsabilităţii faţă de umanitate. Pe de altă parte filosofia este necesar să existe ca activitate autonomă faţă de ştiinţă a omului ,ea corespunzând unei autentice înclinaţii a spiritului uman.Gânditor independent, adevăratul filosof tebuie să-şi aplice raţiunea liber şi personal,neuitând sfatul lui Kant : “fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof,dar nici cunoştinţele sigure nu te vor face vreodată filosof,dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cuoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”.Filosofia trebuie privită dintr+o perspectivă universală,ca teorie a înţelepciunii,ştiinţa despre raportul oricărei cunoaşteri cu scopurile ultime ale raţiunii omeneşti.

Bibliografie:

José Ortega y Gasset – Ce este filosofia?Ce este cunoaşterea?,Ed. Humanitas,

Bucureşti,1999

Lucian Blaga- Despre conştiinţa filosofică

Karl Popper-Logica cercetării ,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică ,Bucureşti, 1981

Thomas Kuhn-Structura revoluţiilor ştiinţifice,Ed. Humanitas, Bucureşti ,1999