Iubirea este o tema literara foarte vasta si importanta, ale carei origini se leaga de originile culturii umane. În opinia lui Victor Hugo, “dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e ca o scanteie divina si ca sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzand pana în maduva oaselor si-l vezi stralucind pana în adancurile cerului”.

Inrudite, prin sens, cu termenul “iubire” sunt termenii “eros” si “amor”.
Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment erotic pentru o persoana de sex opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admiraţie si de afecţiune pentru cineva”. În “Dicţionarul de filozofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifesta în aspiraţia dezinteresata si patrunsa de abnegaţie catre obiectul sau: o persoana sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesionala sau sociala. Nasterea si dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric si individual, este intim legata de formarea personalitaţii. Iubirea dintre sexe vizeaza persoana umana în plenitudinea sa fizica, morala si intelectuala, în frumuseţea individualitaţii sale unice si irepetabile, fiind generatoare de fericire autentica numai în aceasta calitate. Natura si rolul îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretari variate. Una dintre cele mai vechi interpretari este aceea mitologica-cosmologica, în care iubirea apare ca o forţa cosmica grandioasa, generatoare si creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului si al teluricului, al finitului si infinitului în romantismul german, forţa motrice si diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce). Distingand genuri diferite ale iubirii si considerand-o pe cea spirituala (raţionala) ca superioara, numerosi ganditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale (cunoasterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii si cunoasterii la Platon, accederea catre culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioara izvorata din cunoasterea raţionala, <<amor dei intellectualis>> la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotica la          F. Schlegel). Acelasi dicţionar prezinta erosul sub forma unui “simbol platonician al elanului spiritual catre adevar, bine si frumos (eros superior) ca si al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior). Totodata erosul aduce plenitudinea si bogaţia vieţii interioare. În psihanaliza, erosul este ansamblul pulsiunilor vieţii, manifestat prin libido, dominat de principiul placerii si reprimat de viaţa sociala (principiul realitaţii). Formele de manifestare ale erosului sunt, în consecinţa, ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizarii lui superioare, prin creaţie (în sensul platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema erosului psihanalitic într-un sens ideologic si polemic. Erosul reprimat de civilizaţia industriala se va elibera într-o societate de asemenea libera de orice constrangeri, imprimand vieţii sociale caracterele jocului, ale fanteziei descatusate si armoniei estetice. În viziunea lui E. Fromm, erosul capata o accepţiune religioasa, religiei revenindu-i, în proiectele sale sociale, rolul de factor aglutinator, ca religie a iubirii. Fara a subaprecia rolul erosului (ca  si al altor funcţii naturale, psihice etc.) ca factor mobilizator al vieţii si activitaţii umane, concepţia materialist-istorica asupra esenţei umane, ca produs al relaţiilor sociale, integreaza motivaţiile acţiunii umane într-o viziune globala, unitara ţinand seama totodata de ponderea specifica, de rolul si importanţa fiecareia dintre acestea”.

“Cuvantul <<amor>> pare astazi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager si comun. La vechii greci el e un sentiment aflat în grija zeiţei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Exista însa si o Afrodita Urania, patroana a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor – supremul amor spiritualis”.

Putem spune “ca iubirea e direct legata de corporalitate si frumuseţe. Frumuseţea fiinţei iubite transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pamant. Orice iubire adevarata este absoluta si nepieritoare, chiar daca ea se cladeste pe teritoriul celei mai flagrante perisabilitaţi. Frumuseţea e trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul îmbatraneste”. Iubirea este o parte a intimitaţii umane profunde. “Iubirile nu se repeta; orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Caţi indivizi umani, tot atatea iubiri.Nimeni nu poate trai iubirea altuia, desi oamenii seamana unul cu altul.” În opinia lui Jose Ortega y Gasset, “ o dragoste deplina, care s-a nascut în adancul unei persoane, nu poate probabil sa moara. Ramane grefata pentru totdeauna în sufletul senzitiv. Circumstanţele – bunaoara departarea – îi vor putea împiedica nutrirea necesara, si atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firisor sentimental, scurta vana de emoţie ce va continua sa izvorasca în subsolul constiinţei. Nu va muri însa: calitatea ei sentimentala dainuie intacta. În acea profunzime radicala, persoana care a iubit continua sa se simta absolut atasata de fiinţa iubita. Hazardul o va putea duce de colo-colo în spaţiul fizic si în cel social. Nu conteaza: ea va continua sa fie alaturi de cel pe care-l iubeste. Acesta e simptomul adevaratei iubiri: a fi alaturi de obiectul iubit, într-un contact si o proximitate mai profunde decat cele spaţiale. Este o convieţuire de tip vital cu celalalt”. Tot Ortega y Gasset demonstreaza ca structura sufleteasca diferita a barbatului si a femeii este extrem de importanta în îndragostire: “sufletul feminin tinde sa traiasca cu o singura axa atenţionala, care în fiecare epoca a vieţii sale e fixata asupra unui singur lucru. Pentru a o hipnotiza sau a o face sa se îndragosteasca e suficient sa-i captam acea raza unica a atenţiei. În comparaţie cu structura concentrica a sufletului feminin, în psihismul barbatului se gasesc întotdeauna epicentre. (…) Femeia îndragostita se framanta de obicei fiindca i se pare ca nu-l poate  avea niciodata în faţa ochilor în integritatea sa pe barbatul iubit. Îl gaseste mereu cam distrat, ca si cum, venind la întalnire,   si-ar fi lasat dispersate prin lume zone întregi ale sufletului. si, viceversa, barbatul sensibil s-a simţit deseori rusinat vazand ca este incapabil de radicalism în daruirea de sine, de totalitatea prezenţei aduse în dragoste de catre femeie. Din aceasta pricina barbatul stie ca e totdeauna neîndemanatic în dragoste si incapabil de perfecţiunea pe care femeia izbuteste sa o confere acestui sentiment”.

Dragostea cunoaste nimeroase clasificari. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste familiala (fraterna, filiala, paterna, materna, maritala) si de dragoste religioasa (adoraţie, veneraţie). “Viaţa si literatura ne arata ca iubirea poate fi fulgeratoare, nebuna, iresponsabila, sau dimpotriva ascunsa, platonica, grava, metafizica, razbunatoare. Iubirea poate fi vulgara, carnala, dar tot ea poate atinge nu o data zonele cele mai înalte ale spiritualizarii fiinţei”.

Dragostea este foarte importanta în mitologie, în special în cea indiana si în cea greaca. La indieni, aceasta tema reprezinta subiectul principal din numeroase epopei, precum “Mahabharata”, “Ramayana”, “Sakuntala”, “Nara si Dunaryanti”. În spaţiul occidental, mitologia greaca a dat nastere unui numar însemnat de cupluri celebre, ce au devenit motive literare: Afrodita si Ares, Eros si Psyche, Hades si Persefona, Zeus si Danae, Diana si Achteon, Pygmalion si Galateea, Filemon si Baucis, Elena si Paris, Ulise si Penelopa, Andromeda si Perseu, Ariadna si Tezeu.

Un mit important este cel al Afroditei si al lui Ares. Fiul celor doua zeitaţi este Eros, zeu al iubirii, fapt ce sugereaza caracterul dual al acestui sentiment. În alte legende, Eros este copilul Beznei si al Vidului, sau al lui Poros (Bogaţia) si al Peniei (Saracia). “De cele mai multe ori, este reprezentat ca un copil sau ca un tanar înaripat, gol, caci întruchipeaza o dorinţa ce nu are nevoie de mijlocire si nici nu se poate ascunde. Faptul ca Eros este este un copil simbolizeaza desigur tinereţea vesnica a oricarei iubiri profunde, dar si o anume iresponsabilitate: Eros îsi rade  de oamenii care-i vaneaza – uneori chiar fara sa-i vada – , pe care-i orbeste sau pe care-i face sa clocoteasca (aceleasi simboluri – arcul, tolba cu sageţi, ochii legaţi, torţa – apar în toate culturile). Globul pe care-l ţine adesea în maini sugereaza puterea lui universala si suprema. În ciuda atator poetisme searbede, Eros ramane zeul dintai care asigura nu numai dainuirea speciilor, ca si coeziunea interna a Cosmosului”.

La randul sau, Eros se îndragosteste de Psyche, drama celor doi simbolizand conflictul dintre suflet si iubire. “Psyche, o fata ce le întrece pe toate în frumuseţe, nu-si gaseste un logodnic: ea sperie prin chiar perfecţiunea ei. Disperaţi, parinţii ei consulta oracolul, care le raspunde astfel: fata trebuie gatita ca pentru nunta si lasata pe o stanca, pe varful unui munte, unde va veni un monstru sa o ia în casatorie. Fata este condusa cu un alai funebru la locul desemnat si ramane acolo singura. O adiere de vant o rapeste si o poarta prin vazduh pana în fundul unei vai adanci, într-un palat minunat, unde niste glasuri se pun în slujba ei, ca niste sclavi. Seara, ea simte o prezenţa în preajma ei, dar nu stie cine este. Este soţul despre care a vorbit oracolul; el nu-i spune cine este, ci o avertizeaza doar ca, daca-l va vedea, îl va pierde pentru totdeauna. Trec astfel multe zile si nopţi, iar Psyche este fericita. Dar i se face dor de rudele ei, si i se da voie sa se întoarca la ei cateva zile. Aici, surorile ei, pizmase, îi trezesc neîncrederea si, reîntoarsa la palat, ea priveste, la lumina unei lampi, frumosul tanar ce doarme alaturi de ea. Dar, vai! Mana fetei tremura: o picatura de ulei fierbinte cade pe trupul lui Eros! Care, descoperit, se trezeste si fuge. si astfel încep, pentru Psyche, nenorocirile. Caci este victima maniei Afroditei, care o pune la munci din ce în ce mai grele, spre a o chinui. Dar, asa cum Psyche nu-l poate uita pe Eros, nici Eros nu o uita pe Psyche. El obţine de la Zeus dreptul de a o lua în casatorie. Psyche devine soţia lui si se împaca, în cele din urma, cu Afrodita.
În acest mit, Eros simbolizeaza iubirea si în special dorinţa. Psyche întruchipeaza sufletul, ispitit sa cunoasca iubirea. Rudele fetei reprezinta raţiunea, care pune la cale siretlicurile necesare. Palatul condenseaza imaginile luxului si ale luxuriei, toate plasmuirile viselor. Noaptea, interdicţia acceptata de a-l privi pe cel iubit, senzaţia unei prezenţe reprezinta capitularea spiritului si constiinţei în faţa dorinţei si imaginaţiei înfierbantate – altfel spus, abandonul necondiţionat în faţa necunoscutului. Întoarcerea la rude înseamna o desteptare a raţiunii; întrebarile puse de catre surori sunt întrebarile minţii curioase si nesigure. Înca nu lumineaza constiinţa, ci se trezesc de-abia îndoiala, curiozitatea, simţurile potolite. Întoarsa la palat, Psyche doreste sa-si vada iubitul; apuca o torţa. Aceasta din urma nu reprezinta înca decat lumina fumeganda si palpaitoare a unui spirit ce sovaie sa încalce regula si sa perceapa realitatea. În faţa trupului minunat si vrednic de admiraţie, sufletul are intuiţia a ceea ce este monstruos în prezenţa lui, la acest nivel obscur de realizare. Descoperita, iubirea fuge. Luminata, dar deprimata, Psyche rataceste prin lume, urmarita de Afrodita cea de doua ori pizmasa – ca femeie, pe frumuseţea fetei, ca mama, pe dragostea pe care Psyche i-o inspira fiului ei, Eros. Sufletul cunoaste spaimele Infernului, unde Persefona îi daruieste totusi o sticluţa cu elixir de tinereţe: principiul reînnoirii de dupa ispasire. Psyche, adormita, este trezita de o sageata trasa de Eros, care, si el disperat, o cauta pretutindeni: persistenţa a dorinţei din ea. Dar, de asta data, îngaduinţa de a se casatori îi este ceruta lui Zeus: cu alte cuvinte, unirea dintre Eros si Psyche se va realiza acum numai la nivelul poftelor senzuale, ci dupa Spirit. Prin divinizarea iubirii, Psyche si Afrodita, cele doua ipostaze ale sufletului – dorinţa si constiinţa – se împaca. Eros nu mai apare doar sub trasaturile sale fizice: nu va mai fi temut ca un monstru; iubirea este integrata în viaţa”.
Unul dintre miturile fundamentale este mitul androginului, amintit de Platon, în “Banchetul”: “acesta se numea pe atunci androgin, caci si înfaţisarea lui conţinea, ca si numele, cate o parte de barbat si femeie”. “Odata acasta unitate rupta în doua, apare si drama speţei umane. Viaţa, în alcatuirea ei de barbaţi si femei, n-ar fi în acest sens decat o chinuitoare cautare erotica a jumataţii sacre, a identitaţii pierdute. Dragostea devine astfel un act de reparaţie ontologica”. “Androginul iniţial nu reprezinta decat un aspect, o figurare antropomorfica a oului cosmic pe care îl întalnim în zorii oricarei cosmogonii, ca si la încheierea oricarei eshatologii, caci în punctele alpha si omega ale lumii si ale fiinţei manifestate se situeaza plenitudinea unitaţii fundamentale, unde contrarele se confunda, fie ca nu sunt decat potenţialitate, fie ca împacarea, integrarea lor finala a fost îndeplinita”.

Legendele antice au contribuit la apariţia unor noi mituri literare, în special în Evul Mediu (“Cavalerii Mesei Rotunde”, “Cantecul lui Roland”, “Cantecul Nibelungilor”, “Cantecul oastei lui Igor”, “Tristan si Isolda”, “Siegfried si Crimhilda”).
Tema iubirii a fost abordata atat în scieri laice, cat si în scrieri religioase. În religia crestina, cele mai cunoscute opere de acest gen sunt: “Cantarea Cantarilor”, atribuita lui Solomon, si scrisoarea apostolului Pavel catre corinteni. Ele descriu dragostea permanenta dintre divinitate si popor, Iehova si Israel, respectiv dintre Iisus Hristos si Biserica.

În literatura laica straina, un exponent de referinţa al temei în discuţie este tragedia “Romeo si Julieta”, scrisa de William Shakespeare. Subiectul acestei opere literare este iubirea ce se naste între doi tineri veronezi: Romeo si Julieta. Ei fac parte din familiile Montague, respectiv Capulet, familii ce se urasc de moarte. Romeo o cunoaste pe Julieta la un bal dat de familia Capulet si se îndragosteste imediat de ea. Cei doi tineri nu ţin cont de rivalitatea familiilor din care provin, desi îsi dau seama ca iubirea lor este paradoxala si imposibila („Iubirea mea e-al urii mele fiu”, „Plati-voi scump! Mi-e zalogita viaţa / Dusmanului!”). Are loc o confruntare cu limitele, ce anticipeaza sfarsitul tragic al dragostei lor.

Romeo preia iniţiativa, asemanandu-si aleasa inimii cu o sfanta („Maini fie-ţi, sfanto, buzele”), în timp ce el îsi asuma o condiţie umila de „pelerin”. Jocul celor doi este doar în aparenţa sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la un bal mascat. Daca, la început, el îsi exprima direct sentimentele, jucand doar un joc sentimental, cu întrebari si raspunsuri („Dar pelerini sau sfinţi, n-au buze, gura ?”, „Da, pelerine, pentru rugaciune”), în noaptea balului, îsi dezvaluie simţamintele („Stapana mea! Iubita mea”). Tanarul o alatura pe Julieta elementelor cosmice („Rasare ziua – Julieta-i soare! / Te-nalţa soare dalb! Rapune luna”). Fata îi împartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul ca nu pot fi împreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? / Reneaga-ţi tatal! Leapada-al tau nume!”).

În perioada urmatoare, Tybalt se dueleaza cu Mercutio, prietenul lui Romeo, si îl ucide. Romeo se razbuna, omorandu-l pe Tybalt, fapt pentru care este izgonit din cetate, de catre Duce. Familia Capulet hotaraste nunta Julietei cu Paris, dar preotul Lorenzo îi da fetei, înainte de ziua casatoriei, o licoare ce o face sa para moarta, spre a putea fi salvata apoi din cripta de Romeo. Datorita hazardului, preotul nu reuseste sa-l anunţe pe tanar de planul sau, ceea ce duce la tragedie. Folosind bautura primita, care îsi face efectul, Julieta este îngropata în cripta familiei. Romeo afla vestea morţii iubitei sale si se întoarce în Verona. El doreste sa îi fie alaturi Julietei si se sinucide. Trezindu-se, fata îl vede pe Romeo mort, iar atunci îsi ia viaţa.

Desi se poate spune ca dragostea celor doi tineri veronezi este împartasita, unirea lor în faţa Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse si nu sunt înţelese de societate, dar se desavarseste pe plan cosmic, prin moarte.
În literatura laica romana, mitul erotic este unul dintre miturile fundamentale, alaturi de mitul pastoral, mitul estetic si mitul etnogenezei. Tema iubirii este cel mai bine ilustrata în creaţia lui Mihai Eminescu. Conform opiniei lui George Calinescu, în opera lui Eminescu exista patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisiaca, iubirea demonica, iubirea mortuara si iubirea elegiaca. În poeziile sale, tema iubirii se contopeste, deseori, cu tema naturii si a jocului. Jocul inocent, neintenţionat, este transformat în joc sentimental. Acesta nu pastreaza toate caracteristicile unui joc. Spaţiul si timpul desfasurarii activitaţilor ludice sunt clar menţionate: întalnirea îndragostiţilor are loc în codru, “la isvorul / Care tremura pe prund” sau “sara pe deal”, “sub un salcam”. Codrul are un important rol protector: coroanele copacilor sai formeaza o cupola, „crengi plecate”, iar trunchiurule lor îi ascund pe îndragostiţi de privirile celorlalţi oameni („De mi-i da o sarutare / Nime-n lume n-o s-o  stie”). Din acest punct de vedere, poate fi asociat unui labirint. Intrarea în codru este o trecere de la profan la sacru, la o lume pura, a sentimentelor. Padurea devine unic martor al iubirii, un martor etern, ce da impresia unei fiinţe inteligente.

“Jocul” îi absoarbe cu totul pe jucatori. Ei se izoleaza de restul lumii (“vom fi singuri – singurei”) si se cufunda în uitarea de sine (“ore întregi spune-ţi-voi cat îmi esti de draga”, “vom visa un vis ferice […] adormind de armonia / Codrului batut de ganduri”). Iubiţii se asaza langa un copac, refacand armonia cuplului edenic. Prin faptul ca îsi are radacinile înfipte în pamant, iar crengile sale se îndreapta spre cer, orice copac poate fi considerat un „axis mundi”, simbol al eternitaţii si al regenerarii periodice. Salcamul reprezinta un element ascensional, de reper, un copac sacru, ce are rol de protector, ca martor al iubirii dintre îndragostiţi. Teiul este un arbore deosebit prin florile sale. Caderea lor formeaza o ploaie vegetala si da nastere unui cumul de senzaţii vizuale, motorii, auditive, olfactive si tactile.
Jocul afectiv, lipsit de orice interes material, este si o lupta pentru ceva, si o exhibare a ceva. Eul liric încearca sa-si exteriorizeze sentimentele, folosind interjecţii (“Ah!”) si epitete (“Fruntea alba”, “parul galben”, “buze dulci”, “ochii tai mari”, “draga”), precum si comparaţii (“Sufletul meu   arde-n iubire ca para”). “Vanat” sau “vanator”, eul liric respecta regula tacerii. Starile emoţionale sunt transmise doar prin gesturi: transformandu-se în cuvinte, sentimentele ar cunoaste o adevarata decadere si deformare. Cei doi nu “stiu”, ci “simt”. Ocrotiţi de codru, ei  renunţa la avantajele iluzorii ale raţiunii, continuandu-si idila în universul oniric: “si surazand vom adormi”. În mod obisnuit, idila se desfasoara seara, într-o singuratate deplina. Venirea întunericului reprezinta o forma de protecţie, prin dispariţia luminii. Noaptea asigura misterul si, în special, izolarea necesara desfasurarii relaţiei dintre cei doi.
În cele trei poezii alese, apare un izomorfism între starile afective ale eului liric si apele care îl înconjoara. Sintagmele „singuratece izvoare”, „isvoare plang în vale”, „apele plang” sugereaza o proiecţie, în planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evoluţia spre moarte si efemeritatea fiinţei umane.

Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta întruchipeaza „anima mundi” si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Îngana-ne vor c-un cant […] Blanda batere de vant”). În mod obisnuit, idila se desfasoara seara, într-o singuratate deplina. Venirea întunericului reprezinta o forma de protecţie, prin dispariţia luminii. Noaptea asigura misterul si, în special, izolarea necesara desfasurarii relaţiei dintre cei doi.

În cele trei poezii alese, apare un izomorfism între starile afective ale eului liric si apele care îl înconjoara. Sintagmele „singuratece izvoare”, „isvoare plang în vale”, „apele plang” sugereaza o proiecţie, în planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evoluţia spre moarte si efemeritatea fiinţei umane.

Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta întruchipeaza „anima mundi” si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Îngana-ne vor c-un cant […] Blanda batere de vant”). În mod obisnuit, idila se desfasoara seara, într-o singuratate deplina. Venirea întunericului reprezinta o forma de protecţie, prin dispariţia luminii. Noaptea asigura misterul si, în special, izolarea necesara desfasurarii relaţiei dintre cei doi.

În cele trei poezii alese, apare un izomorfism între starile afective ale eului liric si apele care îl înconjoara. Sintagmele „singuratece izvoare”, „isvoare plang în vale”, „apele plang” sugereaza o proiecţie, în planul naturii, a sentimentelor. Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evoluţia spre moarte si efemeritatea fiinţei umane. Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta întruchipeaza „anima mundi” si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Îngana-ne vor c-un cant […] Blanda batere de vant”).
Putem afirma, astfel, ca tema iubirii prezinta o valoare culturala incontestabila, dovedita de numarul impresionant de opere care au abordat acest subiect.

Bibliografie

1.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, Editura Artemis, Bucuresti, 1994
2.„Mic dicţionar enciclopedic”, Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1972
3.„Mari teme literare”, dicţionar – antologie de texte pentru clasa        a IX-a, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002
4.”Dicţionar de filozofie”, Editura Politica, Bucuresti, 1978
5. Victor hugo, „Cugetari”, Editura Albatros, Bucuresti, 1982