S-a născut la 3 martie, 1930,  într-o  familie  de  condiţie socială modestă, în Olteniţa, un orăşel din sudul ţării, la confluenţa râului Argeş cu Dunărea, unde şi-a petrecut copilăria şi a urmat primii doi ani ai cursurilor şcolii primare, pe care şi le continuă la Bucureşti; tot aici urmează cursurile gimnaziale şi liceale, fiind, succesiv, elev al liceelor “Industrial-Polizu”, “Spiru Haret” şi “Sfântul Sava”. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti şi ale Institutului Energetic de la Moscova.

•        Sfera  formaţiei  universitare  inginereşti  este  domeniul hidroenergiei şi al gospodăririi apelor. Debutează profesional în 1955, ca inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti, sectorul “Sisteme”. Aici participă la elaborarea lucrării de sinteză intitulată “Inventarierea resurselor hidroenergetice ale ţării”. În perioada 1979-1984, conduce Consiliul Naţional al Apelor, unde, de asemenea participă la elaborarea unor studii de specialitate, printre care prima lucrare cu caracter sistemic,– “Programul Naţional de utilizare a resurselor de apă” şi “Schemele de amenajare a bazinelor hidrografice” care vizează totalitatea folosinţelor de apă, în raport cu dezvoltarea economică şi cerinţele de mediu. A susţinut punctele de vedere ale specialiştilor în domeniu, pronunţându-se împotriva programelor megalomane ale dictaturii. Ca urmare, în 1984, a fost demis.
Din  1984  şi  până  la  22  decembrie,  1989,  este  directorul Editurii Tehnice din Bucureşti, unde îşi continuă preocupările profesionale, abordând şi alte domenii conexe, cum sunt ecologia, dezvoltarea durabilă, principiile şi raţiunea progresului economic şi tehnologic contemporan, societatea post-industrială şi informaţională, cunoaşterea. Este autor a numeroase studii, articole şi comunicări apărute în reviste de specialitate, multe dintre acestea cunoscând dezvoltări succesive în cărţile pe care le publică cu o frecvenţă aproape anuală, fie că este vorba despre considerente de principiu şi noi încadrări contextuale ale proceselor dezvoltării economice şi sociale, fie despre transformările structurale din economie şi societate, ori fenomenele integrării şi globalizării, văzute şi analizate ca procese obiective, de natură să accelereze progresul şi să confere un nou echilibru, o nouă ordine lumii noului mileniu.
•        Este   membru   al   Academiei   Oamenilor   de   Ştiinţă   şi Doctor Honoris Causa al câtorva universităţi din ţară şi străinătate. Foloseşte în mod curent în activitatea sa limbile franceză, engleză şi rusă.
Este căsătorit din 1951, soţia sa Nina Iliescu (Elena Şerbănescu – numele de fată, cu care s-a cunoscut în vremea studiilor liceale) fiind de profesie  inginer, cercetător ştiinţific în domeniul coroziunii metalelor.
•        În perioada anilor ’80  a  fost  preşedintele  federaţiei române de caiac-canoe care a obţinut foarte bune performanţe naţionale şi internaţionale.

•        S-a afirmat  de  tânăr în viaţa publică.  În  1948,  ca elev,  s-a numărat printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România (UAER). În 1956 a fondat Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (UASR), organizată iniţial după modelul uniunilor naţionale ale studenţilor din ţările europene, ca organizaţii profesionale ale studenţilor. A participat la mişcarea studenţească internaţională în diverse foruri şi organisme ale acesteia, ca reprezentant al studenţimii române.
În   anii   1967 – 1971,  a   fost   ministru  pentru  problemele tineretului, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, când a intrat în conflict deschis cu politica “revoluţiei culturale” promovată de Nicolae Ceauşescu. Exclus din forumul central de partid, fiind acuzat de “deviere intelectualistă”, a continuat să adopte o atitudine critică faţă de dogmele “revoluţiei culturale” şi atunci când a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, în anii 1971-1974, şi pe cea de preşedinte al Consiliului judeţean Iaşi, în anii 1974-1979. Ca urmare,  treptat, a fost îndepărtat din viaţa politică. S-a aflat în permanenţă sub urmărirea şi supravegherea organelor de securitate, care au încercat să-l izoleze, să-l scoată din viaţa publică. In acelaşi timp, un comandament ad-hoc având misiunea protejării şi consolidării victoriei revoluţiei. În “Comunicatul către ţară al CFSN”, la elaborarea căruia a participat – şi pe care l-a prezentat la posturile de radio şi televiziune în noaptea de 22 Decembrie 1989 – sunt  definite natura politică şi socială a transformărilor care aveau să marcheze ireversibil destinul României: demolarea sistemului totalitar, a monopolului unui singur partid; instaurarea democraţiei, a pluralismului politic, instituirea statului de drept; construcţia societăţii civile, respectul demnităţii şi drepturilor omului; garantarea libertăţii de expresie, de asociere şi manifestare; reforma economică şi tranziţia la economia de piaţă, larga deschidere pe plan internaţional.
•        La  sfârşitul  lunii  ianuarie,  s-a  numărat  printre  fondatorii formaţiei politice – Frontul Salvării Naţionale, din care s-au structurat, apoi, Partidul Democrat şi Partidul Democraţiei Sociale din România.
•        În perioada februarie-mai 1990  este Preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, organism nou creat care a preluat prerogativele puterii provizorii în stat şi în care au fost incluşi reprezentanţii tuturor partidelor politice apărute imediat după revoluţie.
La  20  mai  1990  a  fost  ales   Preşedinte  al   României,  pe perioada Adunării Constituante, de doi ani,  aşa cum se prevedea în Legea Electorală, conform căreia s-au organizat primele alegeri libere, după aproape o jumătate de secol de totalitarism.

•        La  alegerile  prezidenţiale  din  11  octombrie  1992,  primele alegeri organizate în conformitate cu noua Constituţie, a obţinut 7.297.551 voturi, – adică 61,5% din totalul de 11.910.609 voturi exprimate, marea majoritate a electoratului optând pentru programul său “Cred în schimbarea în bine a României”. În cursul primului mandat constituţional de şef al statului, priorităţile acţiunii sale au fost: reconcilierea naţională, pactul social, conlucrarea tuturor forţelor politice pentru stabilitatea şi redresarea ţării, tranziţia spre economia de piaţă, reforma economică, protecţia socială, deschiderea spre lume.
•        Înscris în cursa prezidenţială din noiembrie 1996 pentru un nou mandat, cu programul “Să continuăm, împreună, schimbarea în bine a României”, în turul al doilea al scrutinului electoral balanţa a înclinat în favoarea contracandidatului său. Este ales senator şi conduce, de pe băncile opoziţiei, grupul parlamentar al Partidului Democraţiei Sociale din România (PDSR).
Conferinţa Naţională Extraordinară a Partidului Democraţiei Sociale din România (azi Partidul Social Democrat) din 17 ianuarie 1997, l-a desemnat preşedinte al PDSR, funcţie în care a fost reales la Conferinţa naţională din 20-21 iunie 1997. În această calitate, a contribuit la  reconstrucţia şi edificarea unui partid social-democrat modern, european.

•        Propus şi susţinut de PDSR, obţine un nou mandat  prezidenţial în urma scrutinului din noiembrie-decembrie 2000, cu programul intitulat “Aproape de oameni, împreună cu ei”.  La 20 decembrie 2000, depune jurământul în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, moment din care devine efectiv şef al statului pentru următorii patru ani. Este cel de al doilea mandat constituţional pe care Ion Iliescu îl îndeplineşte în cariera sa postrevoluţionară.