Hoza Nicoleta Valeria octombrie 30, 2014

1656356_10203288516918881_1674975557_n

AUTOR: Sorin NUȚĂ

Din discuţie în discuţie cu profesori, cu colegi şi cu studenţi despre banii publici pe care îi rulează universităţile publice (adică cele „de stat”) am ajuns la autonomia universitară, descoperind, astfel, că este un subect sensibil pentru întreaga comunitate academică.

Căci banii publici întotdeauna dezvoltă subiecte tabu şi extrem de sensibile.

Ce înseamnă autonomia universitară?

Acest tip de autonomie instituţională permite universitătilor gestionarea directă şi nemijlocită a patrimoniul, de a-şi alege ori, după caz, desemna în mod liber organele de conducere, de a-şi executa în mod neîngrădit un buget de venituri şi de cheltuieli, de a hotărî în mod independent cu privire la politica de personal însuşită şi de a decide fără nicio constrângere exterioară cu privire la misiunile educaţionale şi de cercetare asumate.

Toate bune şi frumoase, autonomia chiar pare a feri implicarea politicului în actul de învăţământ superior. Dar dacă cumva aceasta este actul final de parafare a influenţei politice în universităţile româneşti – care să recunoaştem că nu sunt străine deloc de viaţa politică.

Hai să vedem un exemplu clar în acest sens: Marian Preda – decan la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti şi membru în Senatul UB, care în timpul liber fondează Mişcarea Populară sau susţine pe Monica Macovei la preşedinţie. Nimic ilegal. Dar moral? Dar etic? Tocmai din funcţia de decan la o facultate a celei mai populare universităţi din România?

Hai să mai vedem un exemplu. Doamna Maria Voinea, care, mulţumită unei alte pesediste, poate acţiona în continuare ca prorector la aceeaşi Universitate din Bucureşti, deşi femei de vârsta ei stau acasă şi aşteaptă pensia de la poştaş. De ce zic că doamna Voinea are coloritul roşu al penajului? În caz că nu ştiaţi, unul dintre cei mai puţin performanţi miniştri ai Guvernului Ponta, domnul Liviu Voinea, este fiul domniei sale. Domnul Voinea se află astăzi, cu sprijinul PSD, la BNR. Oare… Şi alte rude au sprijin în funcţii de conducere?

Ultimul exemplu pe care îl dau de la Universitatea din Bucureşti este Vlad Nistor, preşedintele Senatului – deputat PNL în Parlamentul României. Căci, probabil, doar un deputat putea conduce acest for, altcineva neavând atâta competenţă.

Deci, cine are curajul să spună că învăţământul nu este politizat?

Bun, să revin la autonomia unviersitară şi să observăm cum pe această cale, politicul, prin scuza nobilă a independenţei sistemului de Educaţiei, a căpuşat, de fapt, universităţile şi banii publici.

Deci ce face această autonomie universitară. Legea educaţiei naţionale din 2011 restrângea puţin „nesimţirile academice”. Spre exemplu, vorbim despre profesorii de peste 65 de ani care n-au făcut nimic important în viaţă. Nu au descoperit ceva, nu au scris ceva original, nu au câştigat vreun Nobel sau vreun premiu internaţional important şi nici măcar n-au fost destul de competenţi cât să formeze în locul lor pe altcineva din atâtea generaţii care le-au trecut prin mână. Pentru domniile lor, doamna Andronescu, în calitate de ministru, a venit să corecteze legea şi le-a permis să-si ia prelungiri peste prelungiri: DOAR în condiţiile în care aceşti profesori consideră despre ei înşişi că sunt competenţi.

Noi, studenţii, în tot acest timp, pentru care UB are un buget de 73 de milioane de euro, stăm în bănci murdare, măzgălite, în săli de curs, fără căldură, mergem la baie şi n-avem măcar săpun, hârtie igienică sau uscător, iar la cămin stai în cameră cu gândaci şi cu şobolani.

Ce zic profesorii? Dar să vedeţi ce zic studenţii! Că e vina studenţilor!! Păi, bine, măi, dar când e gunoi pe stradă sau când apare o GROAPĂ în mijlocul drumului nu o repară nimeni? Ba da, o repară statul din bani publici.

Universităţile folosesc scuza cu banii publici doar când e vorba să-şi apere aşa-zisa demnitate. Când vine vorba să fie responsabilă pentru banul public pe care îl cheltuieşte cu nechibzuinţă, brusc nu este responsabilă. Brusc, n-au greşit cu nimic şi arată cu degetul către articolul cu autonomia, că au voie să facă ce vor.

Problema este că au început să pice capete şi cu siguranţă vor mai pica. Andrei Hrebenciuc, cunoscut, în principiu, ca fiul tatălui său este LECTOR la Academia de Studii Economice. În timp ce alţii n-au loc de asistent universitar, acest domn era lector!

Unul dintre subiectele pe care le aborda era şi spălarea banilor ce provin din infracţiuni. Andrei Hrebenciuc a fost săltat, săptămână trecută, de Direcţia Naţională Anticorupţie pentru SPĂLARE DE BANI.

Şi partea curioasă: ASE-ul nu a comentat subiectul, nu l-a suspendat pe fiul tatălui, căci, sigur, autonomia universitară îi face, probabil, să creadă că lectorul nu a greşit cu nimic – Până la urmă, cui nu i s-a întâmplat, ca profesor, măcar, cândva, în viaţă să nu fi fost reţinut sau arestat de autorităţi?

E aceeaşi universitate care a rămas fără un prorector în plin proces de admitere în această vară, fiind ridicat de autorităţi din birou pentru că vindea examenul de licenţă.

În concluzie, cred că e timpul să regândim autonomia universitară. Avem o problemă CEL PUŢIN la aşa-zisele universităţi de stat, care folosesc banii publici greşit: îşi cumpără sedii de birouri, dar studenţii lor stau în mizerie la facultate sau la cămin sau care promovează în funcţii cheie personaje politice.

Oare pe când o dezbatere serioasă pe tema autonomiei universitare?