Anghel Silviu Laurențiu: Funest

resizedimage323216-mobile-applications-users

de Anghel Silviu Laurențiu

     Doare. Încă resimt durerea străfulgerătoare ce-mi țintuiește fiecare oscior din corp – cele încă rămase. Miasma mucegaiului îmi îmbâcsește nările. Strigător la cer. Aproape că-mi dizolvă și ultima fărâmiță de speranță – parțial existentă. Briza încă șuieră prin ferestrele sparte. Întuneric; totul este negru. Nu vreau să-mi deschid ochii. Nu vreau să revăd același peisaj monoton ce-mi îngreunează puținele zile rămase. Nu. Însă o fac. Trebuie. Nu mă pot da bătut. Odată cu disiparea întunericului sufocant, lumina-mi inundă spațiul întredeschis dintre pleoape. Prea mult. Sunt pretențios, mereu am fost. Cel puțin așa eram descris. Nu-mi pot aminti ultima voce ce mi s-a adresat într-un mod civic. Am renunțat însă să o mai caut. Nu există speranță…

Ochi-mi sunt deschiși, dar cu ce scop? Ochiul stâng acaparează cu greu lumina insuficientă, pe când cel drept, pe jumătate cicatrizat, privește în gol, într-un obscur infinit. Sunt pe jumătate orb. Tavanul este crăpat, noduros. Calciul ce până atunci colora suprafața lemnoasă se decojește ușor, ușor. La fiecare colțișor dăinuie câte un petic de mucegai. Sunt într-un surmenaj continuu. Nu-mi pot reculege puterile pentru a mă ridica – sau cel puțin la asta mă gândesc de fiecare dată când intențiile-mi sclipesc spre aspirații utopice… ca și ridicarea din pat. Sunt multe lucruri care-mi roiesc printre gânduri: cine sunt, ce vreau, ce am fost, pentru ce am luptat.

Mintea-mi este întreruptă însă de un zgomot turbulent: sirena din apropierea spațiului în care-mi fac veacul, în care mă ascund de ceea ce am fost cândva. Am pierdut totul. Dar a fost cu un scop. Pentru zile mai bune. Asta-mi spun de fiecare dată.

Inspir. Expir. Sacadat, însă reușesc. Îmi sprijin trunchiul amorțit în ceea ce-mi mai este rămas din brațe. O proteză sâcâitoare ce se degradează pe zi ce trece, și un braț bandajat. Arcurile patului improvizat scârțâie. Strident. Agasant. Nu reacționez. Am fost învățat că pentru a obține rezultate nu trebuia sa-mi prezint neplăcerile. Sunt –– am fost un soldat. Nu pot face caz dintr-un astfel de fleac. Ochiul apt încearcă să străbată porțiunea din corp ce-mi stătea suspendată pe marginea saltelei. Un ciot. Un picior lipsă, și ceea ce a mai rămas dintr-un altul. Destul cât să mă deplasez. Nu de unul singur, bineînțeles. Mâna-mi străbate vecinătatea în căutarea cârjei. Aproape că-mi ies din minți când privesc cum se prăbușește. Un tremur îmi străbate corpul. Nici o lună de decembrie nu a fost așa de rece. Cel puțin niciuna de care-mi pot aminti.

Mă aplec și culeg de pe jos rămășițele de demnitate încă rămase, și cârja. Încerc să mă îndrept treptat, și aproape că nu reușesc să suprim râsul usturător ce-mi părăsește gura. Eșuez. Râd în propria-mi batjocură. Se întețește asemenea unei furtuni: râd ca și în copilărie. Fără de griji, fără de lucru… fără de scop. Pofta nestăvilită de amuzament mi se potolește și simt cum ochii-mi devin umezi. Aproape că simt cum lacrimile-mi îngheață în canalele lacrimogene. Sunt trist. Ce fac? Inspir, expir. Amintiri, sunt doar amintiri. Astfel am ajuns să-mi privesc trecutul după atâția ani.

Proptesc ușor metalul frigid al cârjei la subsuoară și mă aplec înainte. Pe rând, mă deplasez cu câte un pas sărit. Cârja-mi este al doilea picior. Treptat, mă apropii de cămara improvizată. Este o baie. Sau ce a mai rămas din ea. Simt cum stomacul mi se întoarce pe dos. Nu vreau să mă privesc. Sau orice altceva. Înaintez, însă într-un mod deplorabil, scap cârja. Odată cu ea, și eu.

Secundele trec, și odată cu ele, trece și dorul meu nespus. Sunt lipsit de curaj. Un vid fără de viață, fără de sentimente, fără de moarte. Unde este soldatul curajos de altădată? Unde-mi este tânărul fervent și lipsit de frică? Unde sunt momentele ce parcă mi s-au risipit printre degete? Unde sunt… eu? Mă pierd într-o meditație temporară, însă mă regăsesc în briza glacială ce se strecoară printre cioburi. Tremur. Zdrențele ce-mi acoperă trupul, sau rămășițele, reușesc să mă protejeze. În mare parte. Străbat cu degetele suprafața deformată a parchetului înnădit pentru a-mi recupera cârja. Mâna-mi îmbătrânită aproape că este chiar mai rigidă decât lemnul. Hilar. Reușesc în cele din urmă să-mi reiau mersul țopăit.

Capul plecat privește coborâtor la rămășițele de gresie încă nespartă. Pășesc încet. Talpa-mi goală este gâdilată de răcoarea năvalnică. Sunt treaz. Sunt în viață. Dacă nu aș fi, nu aș resimți așa ceva. Mă asigur. Nu sunt dornic să-mi privesc chipul. Oglinda spartă pe jumătate mă întâmpină cu o imagine descumpănită. Sunt… eu. Aspru. Un fost nevârstnic îmbătrânit de o traumă temporară. Timpul, și războiul, au fost neînduplecate cu mine. Și nu numai. Îmi închid ambii ochi. Nu vreau să mă privesc. Îi redeschid. Reflexia însă este schimbată. Sunt în floarea vârstei, fără vreo urmă de traumatism sau cicatrici. Veselie. Sunt bine dispus, fără un motiv anume. Îmi aștept camarazii pentru a urma spusele caustice ordonate de general.

Totul se năruie. Sunt un nimic: un nimeni pe un front de necunoscuți. O luptă pribeagă pentru bine. Pentru noi. Pentru mine. Sunt în viață. Privesc la cerul fără de nori și-mi observ brațul și piciorul cum sunt amputate într-o grabă. Am fost lovit. Nu există salvare. Pentru niciunul. Nu simt durere. Totul este alb.

Nu încă. Continui. Sunt promovat. Îmi ridic privirea și zâmbesc amar. Pentru bine. Este totul pentru pace. Sunt în viață, inabili, însă trăiesc. Nu pot cere mai mult.

Filmul se rebobinează, aducându-mă într-un prezent lugubru. Am supraviețuit. Însă… cu ce preț? Mă privesc anost, însă nu simt nimic. Ritmul cardiac se întoarce la normal. Ochii îmi sunt inundați de o perdea de lacrimi. Nu mă pot opri. Un nod îmi înfundă gâtul, însă nu pot vorbi. Vocea-mi odată uscată, dură, devine lichidă, grabnică. Suspin. Mă sprijin de marginea chiuvetei și cu pânzele pe care le numesc haine, îmi șterg chipul.

Nu pot gândi limpede. Sau poate că nu vreau să o fac. O serie de cuvinte spuse cu multă vreme în urmă-mi răsună în minte. Asurzitor, deranjant. Nu le pot opri. Mă deprimă. Nu voiesc să-mi continui viața într-un mod atât de meschin. Am pierdut totul. M-am pierdut… pe mine. Îmi zguduie gândurile. Mă zguduie psihic. Nu pot face nimic. Trebuie să îmbrățișez crudul adevăr. Realitatea. Sau cel puțin asta-mi spun din nou, fără însă a-mi considera propriile sentimente îngropate odată cu ceea ce a rămas din mine.

Inspir, expir. Reușesc să mă calmez. Gura-mi cade asemenea unei greutăți colosale. Simt cum limba mi se întoarce, și încerc să șuier. Ce fac? Încerc să-mi repet cuvintele. Suspin. Tremur. Biruiesc. Buzele-mi oscilează și corzile vocale reușesc să articuleze un sunet –– vuiesc un cântec pentru cei căzuți. Pentru mine.

Ai supraviețuit. Acum trăiește cu trauma.”

Tu ce parere ai despre asta?