Tineretul Liber iulie 20, 2006

Ce poti face într-un week-end în Bucuresti, cînd copiii sînt în vacanta? Evident, daca esti un individ mai curînd spectator decît actor, si pe deasupra destul de ancorat în copilarie si amator de utopii si iluzii, n-ai decît sa te duci la film. Fac asta de la 16 ani încoace, cînd, în zilele din vacanta de vara, în care ramîneam în Bucuresti, o porneam cu cîtiva prieteni pe Bdul 6 Martie de atunci, la vînatoare de filme mediocre.

Mi-a ramas si acum acest obicei, singura diferenta fiind ca acum bîntui mai confortabilele si mai racoroasele mall-uri. Asa am ajuns, într-un singur week-end, la 3 filme, toate potrivite programului de trairi vesele de vacanta si nicidecum listei esentiale a cinefilului cult. Cel dintîi, Pacala se întoarce, ar fi trebuit sa fie un eveniment: în sfîrsit o urmare sau un remake al traditionalului Pacala de altadata, un clasic al comediei romanesti. Am plecat chitita sa rîd cu gura pîna la urechi, în stilul Geo Saizescu, dar n-a fost chiar asa. Am rîs, ce-i drept, destul, dar cam de la a doua jumatate a filmului încolo.

Prima parte era, probabil, o gaselnita, care la mine nu a tinut: totul se baza pe un foarte lung schimb de replici, în stilul întelepciunii populare, în snoave si ghicitori. Pacala se întorcea din Italia, unde fusese, desigur, sa-si gaseasca norocul: în aceeasi tenta rustica, aduce de acolo un tap si un cocosel. Cu alte cuvinte, nici Pacala nu e altceva decît un pierde-vara, dar unul pe linia "pozitiva": nu prea munceste, este sub demnitatea lui de "istet", iar de pacalit, îi pacaleste numai pe cei care merita. "Dreptul" de a nu munci i-l da inteligenta asta populara sau populista, în virtutea unui ciudat principiu nescris: daca esti dotat, ai un statut, e suficient asa, nu mai trebuie sa te agiti. Pacala si Tîndala, partenera lui feminina, se plaseaza undeva între nebunii satului ("nebun" cu conotatiile mai curînd de "bufon", "întelept", "smecher") si justitiari: ei sînt cei care îi pun la punct pe cei trei reprezentanti ai autoritatilor hoate si desfrînate.

De altfel, filmul abunda în trimiteri la actualitatea socio-politica: altadata le-am fi spus "sopîrle", acum mi se par superflue.

Cel de-al doilea film, Despre dragoste si alte aiureli – Date movie, regia Aaron Seltzer, este o parodie la o serie de filme pe care le-am vazut în ultimul timp, dar o parodie groasa, chiar scabroasa. Nu atît de suparatoare pe cît de dezgustatoare sînt scenele, pentru ca îngrosarea lor este vizibil intentionata.

Cîteva exemple pot fi relevante: o grasa imensa din ale carei proeminente deloc apetisante un grup de negri duri, pe post de Pygmalioni, scot "maioneza proasta" pentru a o transforma, în cele din urma, într-o fata draguta; un motan siamez care se chinuie, vizibil transfigurat, sa-si faca nevoile pe un WC (parodie la cel din Meet the Parents al lui De Niro) – motan care, în final, devine iubitul unei doamne în vîrsta fara prejudecati; un ghemotoc din parul de pe piept al tatalui baiatului scuipat de tatal fetei…

Seria ororilor nu e nevoie sa fie continuata. Un film în care sugestiile din altele, precum My Big Fat Greek Wedding, Meet the Parents si Meet the Fockers, Hitch, trec dincolo de comicul de limbaj sau de situatii, într-unul – sa-i spunem – organic sau fiziologic, pîna la urma relevant pentru epoca pe care o traim.

Iubesc pe cine nu trebuie / She's the Man, în regia lui Andy Fickman, este o varianta postmoderna a shakespearienei A 12-a noapte, în care Viola este jucatoare de fotbal si îi ia locul fratelui sau în echipa de baieti, pentru ca vrea sa dovedeasca cît de bune si de învingatoare sînt fetele, cu nimic inferioare colegilor lor.

Sintagma "Shakespeare si fotbalul" este doar o alaturare care dovedeste, înca o data, ca (aproape) totul e posibil, într-o lume în care limitele ramîn doar niste conventii formale.

 Iaromira Popovici, preluat din Dilema Veche, iunie 2006